În contextul luptelor aprige care se dau de câteva luni deja pentru micul orășel Bahmut, între invadatorii ruși și armata ucraineană, numeroși experți militari își expun păreri legate de deznodământul sangeroasei încleștări. Făcând abstracție de propaganda venită dinspre ambele tabere, opiniile specialiștilor diferă destul de mult.

Generalul Friedrich Paulus observând situația de pe front Foto: CBW / Alamy / Alamy / Profimedia

Evident, retorica Kremlinului prevede un al doilea Mariupol, făcând referire la încercuirea, și apoi ocuparea acestui oraș de către trupele ruse anul trecut. Totodată, sursele rusești ignoră în mod voit pierderile uriașe suferite de mercenarii Wagner, dar și de trupele lor regulate.

După toate indiciile, Kremlinul dorește să ofere o victorie opiniei publice ruse, pentru a putea justifica cumva pierderile disproporționate suferite, în oameni și materiale, în raport cu importanța strategică discutabilă a Bahmutului.

În același timp, sursele ucrainene vorbesc despre tactica „valurilor umane” folosită de ruși, aceștia pierzând, pare-se, câte 50 de oameni pentru fiecare 100 de metri câștigați.

Există opinii conform cărora liderii ucraineni cunosc nevoia rușilor de a anunța o victorie sigură, palpabilă, și profită de acest lucru pentru a fixa numeroase unități rusești în această zonă. Fiind cunoscut faptul că mediul urban este un coșmar pentru atacatori, favorizând în același timp pe cei ce se apară, pierderile rușilor sunt explicabile.

Soldați ucraineni pe frontul din Bahmut (Roman Chop / AP / Profimedia)

Un alt curent de opinie afirmă că se dorește uzarea unităților rusești de elită, aduse în această zonă, până la limita extremă, pentru a le face inutilizabile în vederea unei eventuale ofensive de vară ucrainene, pe modelul celei din toamna anului anul trecut, când aceștia au eliberat Harkov și Herson.

Pentru a încerca o estimare cât de cât corectă a situației, vom face apel la trecut, rememorând câteva cazuri punctuale în care trupe incercuite, prinse într-un „buzunar”, au reușit, sau dimpotrivă, au eșuat în a sparge încercuirea.

„Buzunarul” de la Demiansk, când trupele germane au fost aprovizionate și au spart încercuirea

Încercuirea germanilor din jurul orașului Demiansk a fost un rezultat direct al ofensivei sovietice care i-a respins pe aceștia de la periferiile Moscovei la sfârșitul anului 1941.

Unitățile germane uzate în urma luptelor din vara și toamna anului 1941 își lungisera liniile de aprovizionare excesiv iar rușii au profitat de acest aspect și au adus divizii proaspete din Siberia. Acest lucru a dus nu numai la oprirea germanilor din încercarea lor de a ocupa Moscova, dar i-a și forțat pe aceștia să se retragă.

Înaltul comandament sovietic a întins o capcană Grupului de Armată Nord, începând cu lunile ianuarie-febtruarie 1942. Generalul von Leeb, comandantul german al grupului de armate, a recomandat o retragere strategică, intuind intenția sovieticilor, dar s-a lovit de refuzul lui Hitler, motiv pentru care a demisionat.

Previzunea sa a fost corectă, începând cu 8 februarie, circa 100 de mii de germani fiind încercuiți de (mai exact șase divizii).

Al doilea razboi mondial-reconstituire Foto: Boris Zhitkov / Alamy / Alamy / Profimedia

Trupele sovietice, mai exact Armatele a-11-a și a 34-a, conduse de generalii Vlasov și Korocikin, au întâmpinat încă de la început dificultăți în a menține închis cleștele în jurul germanilor. De menționat și faptul că în încercuire se află și faimoasa divizie 3 Panzer SS Totenkopf, ceea ce a sporit considerabil forța combativă a celor aflați în „buzunar/pungă”.

Începând cu a doua jumătate a lunii februarie 1942 aprovizionarea celor încercuiți s-a putut face doar pe calea aerului. Totuși, având două aerodromuri la dispoziție, germanii nu au dus lipsa de provizii, putându-se face și evacuarea răniților.

Acest lucru s-a întâmplat și deoarece aviația rusă nu a reușit să-și impună supremația aeriană în respectivul sector.

Totodată, din exteriorul incercuirii, generalul Walther von Seydlitz-Kurzbach, comândând o forță compusă din trei divizii, a reușit să străpungă încercuirea sovietică și să creeze un coridor cu o lățime de aproximativ 7 kilometri prin care trupele au putut fi evacuate.

Deși pierderile ambelor părți nu au putut fi stabilite cu precizie, specialiștii consideră totuși că rezultatul luptelor a constituit totuși o victorie strategică germană, deoarece rușii nu au reușit să profite de avantajul avut.

Avem aici un caz clar în care încercuirea nu a dus și la atingerea obiectivului, lucru care poate fi pus pe seama faptului că trupele din „buzunar” au fost constant aprovizionate, iar evacuarea răniților s-a putut face într-un mod organizat, ceea ce nu a dus la o cădere a moralului.

„Buzunarul” Cerkasi –Korsun, sau cum a fost evitat un al doilea Stalingrad

Începutul anului 1944 găsește armata germană de pe frontul de est într-o continuă defensivă, după înfrângerea de la Stalingrad (petrecută cu un an înainte), și mai ales după rezultatul indecis al bătăliei de la Kursk, din vara anului 1943, care a reprezentat practic ultima mare încercare germană de a prelua inițiativa contra sovieticilor.

În luna ianuarie a anului 1944, stralucitul general rus Jukov realizează poziția extrem de periculoasă în care se aflau Corpurile de Armată germane 11 și 42. Linia frontului, care urma în mare parte Niprul, descria în zona acestor unități un întrând de circa 100 de kilometri.

Generalul Jukov (foto:- / ČTK / Profimedia)

Jukov va elabora un plan prin care Fronturile I și II Ucrainean, conduse de generalii Konev și Vatutin să prindă ca într-un clește fragila apărare germană. În momentul în care trupele rusești au făcut joncțiunea, Jukov îi promite solemn lui Stalin că germanii nu vor scapa.

În „buzunar” se aflau șase divizii germane la care se adăugau auxiliari ruși, precum și elemente SS din divizia belgiană. De ,menționat faptul că puterea diviziilor germane era mult diminuată de pierderile suferite anterior, astfel că în încercuire se aflau aproximativ 60 de mii de oameni apți de lupta.

Comandantul german al Grupului de Armate Sud, Erich von Manstein realizează situația disperată în care se aflau trupele încercuite și va da ordin de spargere a încercuirii, concomitent cu o încercare de pătrundere din exterior, în ciuda ordinelor date de Hitler ca trupele să-și păstreze pozițiile.

Unitățile incercuite se aflau, într-adevăr, într-o situație limită, aprovizionarea aeriană fiind imposibilă deoarece rușii dețineau supremația aeriană.

Străpungerea va reuși, dar trupele germane au suferit pierderi grele, retragerea fiind una dezordonată, de multe ori cu accente dramatice, însuși comandantul trupelor incercuite, generalul Stemmermann, pierzându-și viața în timp ce conducea ariergarda ce apăra retragerea. Numeroși civili ucraineni au fugit împreună cu germanii, temându-se de represaliile sovietice.

Numărul pierderilor este imposibil de stabilit, existând doar date sovietice, care dau un număr de aproape de 50 de mii de germani morți sau prizonieri. Pe de altă parte, ca și astăzi, rapoartele rusești trebuie privite cu maximum de circumspecție.

În concluzie, putem afirma că o armata încercuită va reuși să rupă cleștele în anumite condiții. Ne referim aici la prospețimea trupelor, posibilitatea de a fi aprovizionate, dar nu trebuie neglijat nici aspectul foarte important al atacatorului. Astfel, în cazul în care acesta face greșeli tactice, misiunea este ușurată.

Referințe:

  • David Glantz, Jonathan M. House, When Titans Clashed. How the Red Army Stopped Hitler
  • Bryan Perrett, Knights of the Black Cross, Hitler's Panzerwaffe and its Leaders
  • Douglas E. Nash, Hell's Gate: The Battle of the Cherkassy Pocket, January-February 1944
  • Thomas Paget Manstein: His Campaigns and His Trial
  • B. H. Liddell Hart, The way to win wars
  • B. H. Liddell Hart, History of the Second World War

Citește și alte articole pe subiect scrise de Andrei Stan: