E vorba, desigur, de șeful neveste-mii, nu de-al meu, că n-am; am povestit altundeva* cum a fost la nunta ceea, nu mai reiau, nu vă obosesc cu supă re-ncălzită. Altceva am de spus.
Din vorbă-n vorbă, șeful și-a amintit de alte nunți la care luase parte, în lunga lui carieră de nuntaș. De nunțile alor săi nu-și amintea cu plăcere, că pleca totdeauna flămând (belgienii nu fac nuntă cu dar, ca noi esticii, așa că la nunțile lor nu se prea dă de mâncare: doi morcovei și-o tulpină de țelină. Cine pune și-un sosuleț pe masă e deja boier!), dar povestea de bază a fost cea a unei nunți de bogătași chilieni. Zicea șeful că l-au invitat și pe el, printr-o conjuctură stranie: nuntă pe iaht d-ăla marele, trei ținute schimbate pe zi, nuntă de-o săptămână. Fiță grea! El se dusese ca burlac (probabil de-aia îl și invitaseră, spunea el, că erau multe femei nemăritate acolo: de-alea pretențioasele!), și-a avut cazare într-o vilă de pe uscat, nu într-una din cabinele din iaht. Toți burlacii au fost cazați în vila respectivă, unde dormeau noaptea, că ziua petreceau pe iaht și le dansau pe nemăritate.
Și de-aici am început să râd. Șeful povestea cu năduf, dar eu nu mă mai puteam opri din râs, aveam lacrimi pe toată fața: vila era eco. Adică eco 100%: toată electricitatea era furnizată de panouri solare. Nu exista generator cu gaz, benzină sau motorină, nu exista deci niciun fel de sistem de back-up, sau cum s-o numi. Ziua, în vilă era curent electric, frigiderele răceau berea, aerul condiționat funcționa, înăuntru era răcoare și bine; dar înăuntru nu era nimeni, burlacii petreceau pe iaht. Ajungeau seara la cazare, obosiți, transpirați, vai de ei; ar fi băut o bere, ar fi dormit, s-ar fi refăcut pentru următoarea zi. Dar nici vorbă de așa ceva!
Pentru că nunta era undeva la tropice. Peste noapte, vila se transforma într-un iad fierbinte. Fără aer condiționat, burlăcimea europeană rătăcea din cameră în cameră ca un cârd de stafii sufocate, neavând la-ndemână altceva decât berile deja calde din frigiderele fără curent. Nici dușuri nu puteau face, pentru că – evident! – nu funcționa nici apa, din moment ce pompele n-aveau electricitate. Le era pur și simplu rău de căldură, rău fizic, ajungeau dimineața pe iaht galben-verzi la față și se culcau imediat ce găseau cabine libere, adică eliberate de nemăritatele care dormiseră buștean și-i așteptau proaspete la dans. Azi așa, mâine așa, până când atitudinea gazdelor chiliene s-a schimbat radical. Au dedus că invitații europeni sunt alcoolici care beau toată noaptea, văzându-i în ce hal ajungeau dimineața la petrecerea care abia începea... „și uite cum”, povestea șeful, fals-cătrănit, „niciunul dintre noi nu s-a-nsurat cu vreo moștenitoare bogată de-acolo! Ne-am întors la noi în Europa și fiecare s-a descurcat cum a putut”, zicea el, șugubăț, sărutându-i mâna neveste-sii, o superbă rusoaică din Kiev. Care, desigur, nu moștenise nimic, în afară de frumusețe, tinerețe, sănătate, bună-dispoziție, instinct matern și putere de muncă. Estică de-a noastră!
N-am îndrăznit niciodată să comentez articolele domnului profesor Constantin Crânganu, pe principiul „vezi-ți lungul nasului”. Nu am nici pregătirea, nici ascuțimea de minte care să-mi permită să emit păreri competente (sau măcar inteligente) în această dispută între activiștii eco și geologii/geofizicienii de meserie – sau, ca să fur termeni** mai preciși de la domnul Crânganu, dintre „profeții apocaliptici” și „vrăjitorii tehnologici”. Pot doar reproduce (ceea ce am și făcut) această poveste simpatică auzită la o nuntă, și fiecare să-nțeleagă ce vrea; ca reporter, eu treaba mi-am făcut-o. Dar ca turist, am ceva de zis. Ceva al meu.
Motocicletele, motoretele, ATV-urile și mașinile sport. Astea mă ucid, mă demantelează psihic. Decibelii pe care îi produc, în orașele strâmte ale Europei, depășesc cu mult nivelul de suportabilitate al creierului meu de țăran. Am avut un drum la Geneva și pot spune cu mâna pe inimă că e greu de imaginat un oraș mai civilizat decât acela – doar că, din motive probabil financiare, centrul orașului e terorizat de tineri indecent de bogați (după aspect, din țările arabe), care turează neîncetat motoarele mașinilor de sport (extrem de scumpe, îmi imaginez) și pe ale motocicletelor foarte puternice. Se învârt iar și iar pe străduțele pline de turiști, ambalând și iar ambalând acele motoare Otto teribil de performante, gândite special să producă cât mai mult zgomot (nu motoarele în sine, ci sistemele de evacuare ale gazelor arse). M-am întors de la Geneva făcut piftie, dorindu-mi cu disperare un singur lucru: ucaz! Ucaz pentru motociclete electrice! Pentru super-mașini sport electrice! Pentru ATV-uri electrice (astea mă terorizează în România, când merg pe munte. Pe vremea mea nu erau, acum mișună, sunt puzderie!).
Înțeleg perfect că libertatea mea încetează acolo unde începe libertatea beizadelelor din Golf. Înțeleg deasemeni că soluția este foarte simplă: nu-ți place la Geneva, domnu’ Buzea? Nu te duce! Vrei liniște? Du-te la țară, paște-ți oile, fii fericit!
Cuget totuși că poate – poate! – disputa dintre motorul electric și motorul cu ardere internă (cel puțin acela în doi timpi) e cumva mai complexă decât pare. Adică există mai multe puncte de vedere care merită discutate, în cazul în care disputa se dorește onestă. Dar ce mai e onest când oamenii se inflamează ideologic? -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
