Sunt un spectator fidel, neobosit al discuțiilor publice având ca obiect variile propuneri de reformare ale învățământului românesc. Îmi revendic acest drept de când am simțit pe pielea mea, într-un sistem competițional nemilos, uriașa, frustranta, chinuitor de frustranta distanță care separă la start o universitate românească față de una din Olanda sau Israel (nici nu îmi permit să fac comparația cu SUA, Anglia ori Japonia). Mai bine spus, de când am realizat că, dacă lucrurile continuă în același mod, această distanță nu se va putea micșora niciodată, căci ea nu se datorează decât în parte puținătății resurselor materiale de care dispune educația în România.
Nu e locul să dezvolt aici prea mult panica pe care o ai, ca student, când îți dai seama cât de puțin din ce ai învățat la școală e aplicabil în ceea ce visezi să faci, și cât de mult din ce a învățat prietenul olandez sau american din fața ta se potrivește aceluiași vis. Nici groaza care apare când îți dai seama că, oricât l-ai scutura, sistemul din țara ta pur și simplu nu poate să îți dea ceea ce vrei tu să înveți. Și nici singurătatea pe care o simți când pare că nimeni din universitatea ta nu poate sau nu are chef să îți spună dacă faci bine sau prost un lucru.
Spun doar că existența acestui dezechilibru de start mi se pare o dramă vie, nowcasting a tinerilor care ies din școlile României. Așa fiind, urmăresc cu sete, ba chiar cu porniri vindicative față de trecut, orice propunere de eradicare a demonilor educației românești. Și în această avalanșă de propuneri noi și vechi, atâtea bune și nepuse în aplicare, atâtea proaste și implementate orbește, nu îmi pot reprima sentimentul că o necesitate evidentă a oricărui elev sau student, infinit mai importantă decât calculul mărimii ghiozdanului ori numărul probelor de la bac, este tratată cu neglijență.
Cred cu tărie că tinerii români au nevoie de mentori. Cred cu tărie că mentoratul ar trebui să fie, dar nu este, o direcție fundamentală a educației românești. Și cred că, în lipsa lui, nu vom rezolva prea devreme debusolarea de fond, gravitația haotică, imposibilitatea de a prioritiza care caracterizează în bună măsura profilului absolventului de liceu și chiar de facultate de acum.
De pe vremea lui Telemach încoace, noțiunea de mentor presupune un individ cu experiență în domeniul în care te afli și tu, pregătit să îți fie prieten în timp ce te ajută să îți înțelegi dilemele, să îți definești proiectele și să capeți încrederea necesară pentru a face alegerile care te vor defini ca om. Definiția e necesară, căci noțiunea de prieten înțelept este cu totul diferită de o alta, cu care familia și societatea românească sunt oricând gata să strivească tânărul în dezvoltare, anume cea de model. Stabilite de cele mai multe din exterior, dar chiar și atunci când vin din interior, modelele creează presiune în mintea adolescentului, căci poziționarea față de ele este întotdeauna una de inferioritate.
Dimpotrivă, întreaga idee de mentorat presupune egalitate. Mentorul este un prieten viu, nu un personaj dintr-o carte. E foarte probabil ca el să fi făcut cândva exact greșelile tale, să fi fost prins în capcanele în care ai căzut și tu, să se fi blocat în răscrucile în care te afli şi tu. Chiar dacă se întemeiază pe înțelepciunea călăuzei, mentoratul nu implică nicidecum o stare de admirație, ci una de parteneriat.
Pentru ca acest parteneriat să fie real, lucrativ, el presupune cunoaștere individualizată. Este absurd să credem că provocările intime, profund individualizuate ale unui tânăr ar putea beneficia de rețete colective. Dar care anume ar putea fi totuşi aceste provocări? Ce anume poate fi atât de important în viața unui tânăr și totodată atât de greu de abordat de un manual ori de profesorul unei materii deja existente în curriculum?
În primul rând, ceea ce un prieten înţelept te poate învăţa, iar școala actuală nu, este chiar cum să mergi la școală. Poate suna paradoxal, dar nu există nicio rețetă colectivă pentru a învăța un tânăr cum să învețe. La fel, nu există nicio formulă bătută în piatră pentru a învăța un student cum să gestioneze situațiile de presiune ce apar în viața sa școlară (spre exemplu, bacalaureatul, o sesiune la facultate), cum să se împartă între mai multe activități într-un timp scurt, ori, poate mult mai banal, cum să ia notițe. Soluțiile depind extrem de mult de înclinațiile, preferințele și aptitudinile personale – doar o relație puternic individualizată poate ajuta la descoperirea lor.
În al doilea rând, mai important chiar, școala nu te învăță de ce să mergi la școală. Teza nu e o simplă întorsătură de frază, ba chiar aş îndrăzni să afirm că aici stă explicaţia unuia dintre marile eşecuri ale educaţiei româneşti, o instituţie care nu s-a preocupat niciodată prea mult să îşi explice propria utilitate. Dacă şcoala îşi doreşte loialitate din partea elevului, nu doar sub forma prezenţei la cursuri (aspect tot mai dureros la noi, unde chiulul pare a fi o mare virtute în mintea oricărui şcolar), cât mai ales sub forma implicării active la ore, ea trebuie să aibă puterea de a îi explica, pe înţelesul său, la ce e bună.
La drept vorbind, târgul mi se pare unul cinstit: când te aştepţi la peste 10, uneori aproape 20 de ani de parteneriat din partea cuiva, e natural să faci constant referire la plusvaloarea pe care o poţi aduce în viaţa lui.
În această privinţă, şcoala românească eşuează (şi) pentru că ea nu are emisari care să îi dovedească mesajul. Este oare neaşteptat că un tânăr nu găseşte în vreun manual rezolvarea la problemele concrete, autentice, surprinzătoare ca viaţa însăşi cu care se confruntă?
Dintr-o asemenea perspectivă, îmi par extrem de dureroase afirmațiile, uneori chiar aplaudate!, ale adolescenților de azi potrivit cărora învață în principal pentru a își mulțumi părinții. E cea mai tristă dovadă a faptului că elevul nu reușește să vadă în școală un patrimoniu personal, ci un fel de unealta întru mulțumirea altora. Școala nu este pentru el un mod de a își înțelege și îmbunătăți eul, de a primi instrumentele necesare pentru a își depăși dificultățile ori de a își găsi provocările. Și atunci, în mod logic, nu îi putem pretinde că şcoala să fie pentru el o prioritate.
În al treilea rând, ceea ce un tânăr poate deprinde din sfatul unui prieten înţelept, dar nu din cursurile şcolii, este cum să gestioneze întâlnirea cu eşecul. În universul bătăliei constante pentru note, calificative, burse, induse copiilor de către părinţi, rude, profesori, nimeni nu le vorbeşte acestor suflete despre normalitatea ratării ocazionale. Şi ar fi multe de vorbit…! În prezenţa atâtor exigenţe, însă în absenţa unui ghid care să le vorbească despre necesitatea de a se proteja de ele, despre umanitatea greşelii, elevul este prea uşor convins să participe într-o cursă care nu se mai opreşte. Din acest moment, două profiluri se conturează destul de clar. Primul este cel al elevului care suferă la un moment dat un eşec, iar şocul acestui eşec, combinat cu absenţa oricărei pregătiri pentru a îl gestiona, îl îndepărtează de şcoală. Al doilea este cel al elevului care, dimpotrivă, nu suferă niciun eşec, dar stresul acumulat permanent pentru a evita orice greşeală îi răpeşte orice bucurie de a învăţa. În ambele cazuri, situaţia este nedreaptă.
În sfârşit, unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care un adolescent nu îl poate găsi în cărţi, dar îl poate înţelege din dialogul cu un mentor, este cum să se prezinte la întâlnirea complicată cu succesul.
Într-o primă idee, şocantă pentru mecanismul note-olimpiade-concursuri pus la punct de şcoala românească, un prieten mai batrân, care are deja o suită la realizări la activ, poate arată tânărului că măsura succesului este una mult mai intimă decât pare, că educaţia solidă este atât de importantă tocmai pentru că îi oferă libertatea de a lupta pentru lucrurile care contează pentru el, nu pentru alţii. O instituţie care oferă un set de materii şi te premiază pentru deprinderea lor cât mai solidă nu te poate ajuta de una singură să îţi descoperi şi împlineşti proiectele inimii. Este realmente important, din multiple motive, să aloci timp ca elev pentru a descoperi rezolvarea unei integrale, ori mesajul transmis de autorul unei poem; la fel de important este să aloci timp pentru a te descoperi pe tine, valorile tale, priorităţile tale.
Ilustrative mi se par interviurile furnizate anual de mass-media cu diferiţi absolvenţi de nota 10 ai liceelor renumite din ţară, care se fâstâcesc deseori la întrebarea „ce îţi doreşti să faci mai departe?”. Dacă tânărul sârguincios a deprins cu siguranţă diferite cunoştinţe savante despre universul exterior, e prea posibil ca el să fi ignorat tocmai cunoaşterea universului său interior, într-atât încât orice întrebare simplă despre evoluţia propriei persoane îl pune în dificultate.
Într-o a doua idee, un mentor te poate asista să înţelegi ce urmează după ce ai reuşit. Această ipoteză, cea a succesului efectiv, pare a fi una la care şcoala românească nu s-a gândit niciodată. Îndepărtarea ameţelii înălţimilor, renunţarea la amiciţia cu doamna Aroganţei a celui care a reuşit, refuzul de a cădea în plafonare odată ce ţinta a fost atinsă, reinventarea, regăsirea motivaţiei, toate aceste probe atât de complicate sunt impuse celui ieşit din şcoală fără a i se oferi o minimă pavăză de sfaturi. Iar pericolul reprezentat de ispitele care afectează pe cel care a avut succes este uneori la fel de mare ca cel al ratării însăşi.
