„Care sunt semnele de ortografie si de punctuatie?”, „Cum se numeste rezultatul scaderii”, „Cum se face adunarea?”. Cei care raspundeau corect la asemenea intrebari simpliste erau admisi. Nu este vorba despre un test dat la copiii din gimnaziu.

Sunt doar cateva dintre intrebarile spicuite de pe chestionarele de admitere in scoli superioare. Scoli care, in Romania anilor ’50, transformau, intr-un an si jumatate, oameni cu un nivel sub-mediocru de cultura si cunostinte generale, in „oameni de baza ai statului socialist”.

De pe bancile acestor scoli in care doctrina comunista era litera de lege, barbatii care pana mai ieri buchiseau sa adune doi cu doi, ieseau ofiteri politici. Cu asemenea oameni s-a inceput epurarea Armatei.

Controlul asupra celei mai importante forte din stat a fost prioritatea numarul unu a comunistilor, imediat dupa instaurarea lor la putere. Preluind modelul sovietic, Armata Romana trebuia si epurata.

Ofiterii de cariera, formati la scolile regaliste, militari in adevaratul sens al cuvantului, au devenit, peste noapte, persona non-grata.

Metoda folosita de comunisti a fost simpla: dublarea structurilor Ministerului Fortelor Armate cu o structura paralela, cu control deplin asupra intregii activitati si baze de date dar fara linie de subordonare directa la nivel de minister. Propriu zis, comunistii si-au postat oamenii in functiile cheie din Armata.

Pentru asta au fost infiintate scolile de ofiteri politici, cunoscuti si sub denumirea de politruci. Oameni fara aproape nici un fel de pregatire au ajuns ofiteri pe functii comparabile cu cea a unui comandant de unitate militara.

Procesul a durat noua ani, timp in care cele trei scoli de politruci infiintate in Romania imediat dupa razboi au scos ofiteri pe banda rulanta. Cam 3.000 pe an.

Varf de lance

GAZETA a intrat in posesia unor documente care atesta faptul ca epurarea Armatei a inceput de la Oradea unde a functionat cea mai importanta scoala de politruci din tara. Aici a fost o adevarata „uzina” de reciclare umana care transforma oameni fara aproape nici un nivel de pregatire in locotenenti si capitani.

Primii ofiteri politici introdusi in structurile militare – Armata si Jandarmerie - au provenit din Divizia Tudor Vladimirescu, corp constituit din prizonieri romani proveniti din lagarele URSS. Divizia a fost formata de catre Ana Pauker, celebra militanta pro Stalin si care si-a dedicat intreaga viata bolsevismului.

Recrutarea s-a facut simplu, aplicand metoda selectiei fortate. Prizonierii romani din lagarele de munca ale URSS, capturati in perioada in care luptasera pe front impotriva rusilor, aveau doua variante - ori raliau doctrinei comuniste, ori mureau, exterminati in campusuri de munca silnica, la minele din Siberia.

Divizia Tudor Vladimirescu s-a stabilit la Oradea, in 9 mai 1945, schimbandu-si denumirea in Divizia 11 Mecanizata Debrecen. Pe structurile sale s-a constituit apoi, cinci ani mai tarziu, Scoala Militara Politica Nr. 1 Orade. In acelasi an a luat fiinta si Scoala Militara Politica Nr. 2 Beius, urmata de o a treia in Ineu de Arad.

Cele trei institutii erau in directa subordine a Directiei Speciale Politice din cadrul Ministerului Fortelor Armate, avandu-l sef pe Manea Manescu. Oradea a fost, practic, cea mai mare si mai importanta scoala de politruci din Romania, varful de lance al actiunii de epurare a armatei.

Cu patru clase

Conditiile de recrutare a aspirantilor la scolile politice ale armatei erau char minime. Cat mai saraci cu duhul – se cerea. Asa se face ca in toate seriile de recruti gloata o reprezenta saracimea din sate si orase, oameni necontaminati de „idei imperialiste”, cu scoala cat mai putina.

Prosti dar multi. Minimul de pregatire - patru clase elementare. Tocmai de aceea, chestionarele de examen contineau intrebari atat de simpliste incat par mai mult decat ridicole. Stagiul de pregatire dura intre un an si jumatate, la scoala din Oradea, si doi ani la cele din Beius si Arad.

Timp in care se faceau cursuri intensive, bazate toate pe doctrina comunista. Dupa scoala, ieseau locotenenti si capitani, incadrati apoi pe functii cheie de adjuncti ai comandantilor de unitati militare.

Politrucii functionau in structurile din teritoriu ale Armatei insa erau ofiteri BOB - Biroul Organizatiei de Baza a PCR. Acestia ocupau si functiile de cadristi ai unitatilor.

Paraciosi cu grade

Politrucii au fost cei mai urati, dar si cei mai temuti dintre toti ofiterii Armatei. De la comandantul unitatii, pana la racanul de rand, toata lumea ii privea chioras. Pentru ca ii ei se regasea o ciudata imixtiune intre prostie si putere.

Principala activitate a unui politruc se poate reduce intr-un singur cuvant, definitoriu – delatiune. Intr-o unitate militara, ofiterul politic avea acces la orice documente ori informatii.

Verifica la sange dosarele cadrelor si ale recrutilor, avea drept de veto asupra oricarei decizii a ofiterilor superiori si putea sa ia propriile decizii pe care sa le impuna oricarei structuri de conducere a unitatii militare.

Isi constituia propria retea de informatori, recrutandu-si oamenii atat dintre soldati, cat si dintre cadre. Avea dosare despre fiecare subofiter ori ofiter din unitate carora le spiona viata profesionala si intima, deopotriva.

Fiecare informatie noua adunata despre vreun militar care mai sarea calul cu cate-o betie, ori arunca vreo vorba interpretabila despre noua putere comunista sau avea o aventura extraconjugala ajungea, in cel mai scurt timp, pe biroul sefilor din Bucuresti sub forma unui raport scris in detaliu.

Acolo, cei cu painea si cutitul, decideau apoi sanctiunile. Care, in perioada epurarii erau cele mai drastice. Cadrele militare care erau prinse ca au calcat pe bec erau, fie excluse din Armata, fie supuse unui razboi psihologic in urma caruia ajungeau sa-si ceara singuri trecerea in rezerva.

Prostii si puterea

Cu un nivel profesional mult sub cel al militarilor de cariera, politrucii isi impuneau autoritatea prin forta, sfidand intr-un mod desantat orice autoritate care, conform canoanelor cazone, ar fi trebuit sa-i fie superior ierarhic dupa grad si functie.

Li s-a dat insa puterea de a decide trecand chiar si peste capul comandantului de unitate. Aceasta a fost metoda prin care comunistii au acaparat Armata, aplicand ad literam sabloanele sovietice.

Insa calitatea umana slaba a celor recrutati pentru a deveni ofiteri politici si-a produs efectele negative la scurt timp. Documente, pana mai ieri aflate sub un regim extrem de sever, arata in detaliu ce probleme provocau politrucii.

Intr-unul dintre rapoartele din 1951, apare un intre capitol despre elevii din scoala politica exclusi pe motiv ca au fost „curvari”. Rezultatele anchetelor efectuate de comisia de verificare sunt prezentate succint, expeditiv, asemenea unor caracterizari.

Despre elevul Candea Vasile, documentul spune ca “in timpul scolii a avut repetate abateri de la morala, intretinand legaturi cu diferite fete nesanatoase din localitate (Beius n.r.). De asemenea, fiind internat in Spitalul Militar Oradea, a intretinut legaturi cu sotia unui locotenent din MAI”, mai arata respectivul raport.

„In scoala, elevul are o comportare negativa si este pasiv”. Un alt aspirant la functia de ofiter politic era si curvar, betiv dar si hot. „Logofatu Ilie aintretinut legaturi cu diferite fete nesanatoase din localitate, desi in repetate randuri i s-a atras atentia.

De asemenea, in cateva randuri a frecventat carciumi. Din referintele sosite reiese ca a avut doua procese pentru sustrageri de bani cu Apararea Patriotica si cu Fabrica de Bere Giurgiu. Documentul mentioneaza o lunga lista de nume ale unor elevi ofiteri toti loviti de aceleasi bolnave metehne – betia si curvia.

Altii, de data aceasta de la scoala din Oradea, erau de-a dreptul infractori de drept comun. Este si cazul elevului Petmezian Arsag, certat si el cu cinstea si corectitudinea.

Conform raportului comisiei de verificare, inainte de intrarea in scoala, a lucrat la Cooperativa “Victoria” din Bucuresti, unde, profitand de penuria alimentara creata de seceta care a bantuit in anii 1946-1947, a sustras marfuri, vandute apoi la preturi de specula.

“Fiind trimis la Brasov pentru aprovizionarea cooperativei cu cartofi – se exemplifica in raport – a delapidat 7.000.000 de lei, facand chefuri cu femei.

De asemenea, el a ascuns adevarata origine a parintilor sai, pe care i-a declarat muncitori, fara sa aminteasca de faptul ca tatal sau fusese administrator de mosie”.

Exemplele pot continua. Descrierea in amanuntime a abaterilor disciplinare ori de la morala pot parea acum chiar hilare, insa contureaza cu exactitate bolile acelei paturi a societatii, considerata de calitate superioara doar pentru faptul ca ridica osanale comunismului.

Astfel de oameni au parazitat zeci de ani structurile Armatei, astfel de oameni au distrus destine.

Legalizarea muncii fortate in armata

Unul dintre efectele negative ale ambitiilor desantate ale regimului comunist de a manipula cea mai mare forta din stat – Armata, a fost un numar foarte mare de cadre militare, scoase pe banda rulanta din scolile de pregatire a subofiterilor si ofiterilor.

Un altul, in legatura directa cu primul, a fost legalizarea muncii fortate in arata, lucru care s-a produs la inceputul anului 1949.

Mentinerea unui efectiv militar supradimensionat in Romania, la fel ca si in celelalte state satelit ale fostei Uniuni Sovietice, era justificata numai de confruntarea latenta care se instalase intre cele doua blocuri ideologice.

Astfel, se crea inevitabil un surplus uman concentrat in cazarmi, a carui intretinere reclama un efort financiar enorm bani care, o data ce erau alocati, nu se mai reintorceau in visteria statului si nu se mai regaseau in circuitul economic.

Ca atare, acestui corpus militar trebuia sa i se dea o utilitate, un rost, cu atat mai mult cu cat proiectele de dezvoltare economica a tarii ofereau debuseul necesar.

In acest context, pe 5 ianuarie 1949 Directia Superioara Politica a Armatei a definitivat un proiect de act normativ ce viza legalizarea utilizarii muncii militarilor pe santierele de constructii sau in alte sectoare care duceau lipsa bratelor de munca, intitulat “Decret asupra intrebuintarii prisosului de contingent la lucrarile de interes public”.

Structurata pe sapte coordonate, viitoarea lege consacra obligativitatea muncii fortate in sarcina militarilor in termen, inclusiv in sarcina celor cu varsta de pana la 30 de ani, conform cererilor formulate de Cosiliul de Stat al Planificarii si sub sanctiunea justitiei militare, sprijinite de Militie, in cazul insubordonarii, dupa cum urmeaza:

“1) obligativitatea tuturor tinerilor cetateni trecuti in prisosul de contingent sa presteze munca de interes public, pe o durata egala cu serviciul militar;

2) satisfacerea acestei obligatiuni se face pana la implinirea varstei de 30 ani;

3) tinerii din prisosul de contingent se cheama de catre Centrul Teritorial si se pun la dispozitia Comisiei de Stat a Planificarii;

4) trierea lor din punct de vedere fizic se va face de catre o comisie a Centrului Teritorial;

5) pe timpul prestarii muncii, tinerii au dreptul la hrana, echipament, cazare, intretinere si asistenta sanitara;

6) tinerii, pe timpul muncii, sunt supusi jurisdictiei militare ca ostasii de sub arme;

7) sunt oricand la dispozitia Ministerului Apararii Nationale, care ii poate chema sub arme chiar in timpul prestarii muncii de interes public”.

Cadrul proiectului a fost largit ulterior, militarii putand fi utilizati “pentru satisfacerea nevoilor marunte locale”, la cererea organelor administratiilor judetene sau orasenesti, iar efectivele umane puteau fi sporite apelandu-se pana si la incorporarea “sustinatorilor de familie”.

Cu alte cuvinte, interesele statului, care se confundau acum cu ambitiile economice ale puterii comuniste, primau in fata intereselor familiilor militarilor din detasamentele de munca, condamnate prin aceste corectii legislative la foame si mizerie, pentru ca nu trebuie omis din calcul faptul ca majoritatea celor chemati sub arme proveneau din lumea satelor, unde se instaurase teroarea cotelor obligatorii.

Sectorul logistic al armatei nu reusea insa sa acopere necesarul de imbracaminte cu care trebuiau inzestrati militarii. Printr-o alta norma, neajunsul a fost surmontat tot pe seama recrutilor.

“Intrucat MAN dispune, pentru echiparea acestor oameni numia de un numar redus de vestoane si capele – dicteaza documentul – s-a dispus ca tinerii ca tinerii chemati de la vatra sa aduca incaltaminte si doua randuri de schimburi”.

Doar trei

Prima scoala de politruci a fost infiintata in anul 1950 la Oradea si a functionat vreme de noua ani sub denumirea de Scoala Militara Politica Nr. 1. Celelalte doua au fost Scoala Militara Politica Nr. 2 Beius si Scoala Militara Politica Nr. 3 din Ineu de Arad, toate apartinand de Ministerul Fortelor Armate.

Inca de la infiintare, cele trei institutii au promovat fortat in structurile armatei oameni incapabili si care, majoritatea, nu aveau nici un fel de inclinatie spre viata militara.

Oameni de calitate morala dubioasa a caror singura menire era sa elimine, treptat, ostasii de cariera care nu raliau doctrinei cmuniste si care nu vroiau o armata dupa modelul bolsevic. Un singur exemplu arata cat de usor se putea ajunge, la vremea aceea, de la coada vacii la un post calduti si bine platit.

Doar in anul scolar 1951-1952, la Oradea si Beius s-au prezentat 3.460 de candidati la examenul de admitere, dintre care au fost admisi 2.007, adica mai bine de jumatate. Dintre cei cazuti foarte putini au cazut la examenul de cunostinte generale, fiind respinsi fie din motive medicale, fie datorita originiini lor sociale.

Tinta partizanilor

Un document din anii ’50 arata ca ofiteri formatori de la scoala din Beius au fost in mai multe randuri tinta unor atacuri ale partizanilor. In majoritatea cazurilor acestia erau batuti si amenintati cu moartea daca nu parasesc Ardealul.

Unul dintre motive era si faptul ca o buna parte dintre ofiteri erau originari din fosta Uniune Sovietica.

Un caz mai deosebit s-a petrecut in septembrie 1950 cand „trei partizani, doi barbati si o femeie, inarmati cu pistoale automate, l-au atacat pe plutonierul Dinescu Petru, de la Muzica Militara, in timp ce se intorcea de la cazarma, pe care l-au deposedat de ceas”.

Ancheta demarata in jurul acestui eveniment nu a furnizat un rezultat concret, insa a condus la concluzia ca tinta reala a atacului ar fi fost unul dintre ofiterii politici ai unitatii, stiut fiind faptul ca acestia, prin natura serviciului, lor zabovesc mai multa vreme in cazarma si obisnuiesc sa mearga spre casele lor pe un traseu, paralel cu Valea Nimaiestilor, presarat cu carciumi. Muzicianul cu epoleti a scapat doar cu sperietura.