Cei mai multi dintre rezidentii caminelor de batrini ajung aici dupa ce le-au fost vindute apartamentele de propriii copii sau de escroci. Si pe unii si pe altii ii leaga insa faptul ca isi vad rareori rudele, iar casa in care au trait o viata, niciodata.
Zilele acestea, amenintarea ca pretul unui loc in camin ar putea ajunge la aproape trei milioane de lei vechi de persoana i-a speriat pe virstnici, care se tem ca din pensie nu-si vor mai putea asigura nici macar un pat in camin. In curtea caminului de linga Sala Sporturilor batrinii joaca table, in miros de varza fiarta pentru prinzul de amiaza.
Femeile s-au strins in jurul unui sac cu ceapa si curata pe indelete, ca si cum ar croseta. Inauntru, in corpul vechi al cladirii, pluteste miros greu de om bolnav si de medicamente. Ne intimpina doamna directoare, care insa se ofera sa ne arate corpul nou al caminului, recent construit, cu camere de pina la patru persoane, termopane si bucatarie noua.
„Poate copiii ma vor vizita dupa ce mor"
Intr-una dintre incaperi, mama si fiica au grija una de cealalta, dupa ce si-au pierdut casa: „Am venit de nevoie aici, cine vine cu bucurie? Am ajuns la camin acum un an si patru luni, de necaz, ca altfel stateam la casa noastra", se plinge Lucia Bacalov, fiica. Simbata trecuta si-a ingropat sotul, fata ei e in Italia, iar baiatul n-are de gind sa o viziteze.
„Poate o sa vina sa ma vada dupa ce mor, atunci o sa-si dea seama ca are nevoie de mama", mai spune femeia, tinindu-si de mina mama de 84 de ani, care abia se poate ridica din pat. Colega lor de camera, fosta profesoara de desen, si-a pierdut casa tot in urma acelorasi vesnice escrocherii, pe care nu le pedepseste nimeni. „Fiul meu e in strainatate si nu vrea sa se mai intoarca niciodata.
Mai aud de el doar la telefon, ca ma mai suna. In rest, nu mai am pe nimeni." Conditia pe care trebuie s-o indeplineasca batrinii pentru a fi primiti aici este sa nu aiba casa sau sustinatori legali. „Cei mai multi dintre cei 155, citi se afla aici, nu mai au case, pentru ca le-au fost vindute de copii, care au plecat apoi in strainatate, sau de escroci, care i-au pacalit.
Nimeni nu face nimic pentru ei", spune Elisabeta Gheorghe, directoarea institutiei.
17 ani de singuratate
In corpul vechi al caminului, batrinii stau ca intr-o cazarma. Salile sint prea mari ca sa se incalzeasca iarna, insa ei se invelesc bine si string din dinti, numai sa aiba patul lor. „Nu sint vinovata de nimic, sa stiti! Sint din comuna Sinesti, stau de 17 ani aici si nu sint vinovata de nimic", repeta o batrina, care se ridica iute de linga nepotul ei, venit in vizita.
La etaje e dezordine mare, se string plapume, paturi si agoniselile batrinilor in saci, pentru ca partea aceasta a cladirii urmeaza si ea sa fie renovata. Batrinii care abia se mai ridica in capul oaselor se uita curios la nou-veniti, fara sa auda sau sa priceapa ce se intimpla in jurul lor. De multi ani, pe ei nu-i mai viziteaza nimeni.
Mos Pamint isi poarta cu mindrie haina militara din alte vremuri
Daca la „Sf. Imparati Constantin si Elena" batrinii calca pe gresie rece, in caminul din Copou camerele seamana cu mici garsoniere cochete. Pe linga televizor si frigider, fiecare din cei 220 de rezidenti are in camera covoare moi, baie proprie si tot ce si-au mai adus de-acasa.
Desi despre acest camin se zice ca e unul „al elitelor", directoarea, Valeria Ivan, ne contrazice si spune ca aici s-au retras si maturatori de strada. Pe lista de asteptare a institutiei exista inca 74 de batrini.Azi se trag clopotele in curtea caminului, a mai murit unul dintre ei. Mos Pamint sta teapan pe un scaun, la intrarea in sala de mese, si se uita in gol.
Poarta o haina militara veche si prafuita, cu toate medaliile de razboi pe ea, pregatit parca de poza. La rugamintile sale, directoarea a ridicat in gradina caminului un monument al eroilor: o cruce de lemn, la care Mos Pamint pune regulat coroane de flori.
