Pentru omul de rind, Viena inseamna snitel, Strauss, si negresit, locul unde s-a dus Horea la imparatu. Pe jos. Ehei, si e ceva de mers pina acolo... In rest, pe Maria Tereza, spre exemplu, mai repede o asociaza cu nastrusnicul armasar decit cu Palatul Schonbrunn.

Palatul Belvedere, mai apoi, e o abstractie, ca de Eugeniu de Savoya, sa ne ierte Dumnezeu, cine sa fi auzit? Muzee or fi existind la Viena, dar costa. Cel din incinta Bisericii lui Carol al VI-lea - 8 euro, iar o tura completa la Schonbrunn - 65 de euro. Deci, ramine Prater-ul, generosul parc de distractii, unde berea e destul de accesibila si slab alcoolizata.

Citiva vienezi zimbitori se indreapta spre iesirea din statia de metrou, cu cateii lor, pufaind relaxati din tigari cu 5 euro pachetul. Aici nu e nici o scofala sa fumezi in magazin, sa-ti duci ciinele cu tine la lucru, pe tramvai, in metrou, sa-l iei cu tine la cafenea.

Asa, toata lumea e fericita! Omul lucreaza mai cu spor, nu-si face ginduri inutile. Si cind zic ca lucreaza, ma gindesc ca asta face vienezul peste zi, caci afara de turisti si de pensionari, de la 9 la 5, orasul de 1,6 milioane de suflete se cam goleste. Trei statii de metrou ma despart de centru. Noroc cu oradeanca mutata aici imediat dupa revolutie, altminteri, tiparitul biletului mi-ar fi luat ceva timp.

La Domul Sf. Stefan nu e inca mare vinzoleala. Afara de dantelaria din piatra, coloanele prelungi te fac sa-ti inalti privirile pina sus, spre talpile lui Dumnezeu, parca.

In rest, vitraliile, orgile, sculpturile, putinii enoriasi matinali ingenuncheati pentru o scurta rugaciune, te imbie sa aspiri atomii de tihna ce plutesc in jur. Si e si gratis! La iesire, ma ciocnesc de un alt jurnalist clujean. Acasa, nu ni se prea intimpla sa ne intilnim.

Afara, in penumbra diminetii, primele calesti cu caluti pe cinste se aliniaza deja in asteptarea turistilor cu dare de mina. Nu cred ca va fi cazul meu. Mai incolo se insira florarii, bombonerii, tutngerii, cafenele.

Din zece in zece pasi mai gasesti apoi o noua bombonerie, cu celebrele dulciuri Mozart, o noua tutungerie si tot asa, parca la nesfirsit. De nu s-ar fuma, tara asta ar da faliment! De altfel, in magazinele de "Tabak" nu gasesti chinezi, turci sau hindusi ca peste tot in rest, la receptia hotelului ori la tejgheaua magazinului.

E un soi de mindrie sa lucrezi la "tabak", caci tot aici se vinde si presa (pentru cei care nu prefera sa o ia direct din pungile agatate pe stilpi, din loc in loc), tot aici si tichetele de parcare. Doi euro pe ora.

Dar mai cu seama, tutungiul isi cunoaste bine musteriii, schimba cu placere citeva vorbe cu fiecare. La fel, proprietarul micului pub sau bar sau ce-o fi, e prietenul de suflet al baietilor ce dau halbele pe git. Cam un euro inghititura, calculeaza rapid niste romani veniti "cu afaceri".

Pai atunci, ce sa mai zic eu de cafeaua mea? Oricum, uimitoare ramine dexteritatea cu care mesenii reusesc sa inmulteasca orice cu 34.000 ca sa vada cit ar costa in tara. Normal ca e scump. Dar, la fel de normal, "o bere face cit un gratar", asa, ca si calorii...

Totusi, se spune ca nu exista roman care sa fi vazut Viena si sa nu se fi indragostit de cladirile ei impunatoare ce se insira oarecum anost, la aceeasi inaltime, cu aceleasi ferestre misterioase si mereu inchise, de parcurile sadite pe masura, inalte, umbroase, de pacea din jur.

Dar mai ales de felul de a fi al oamenilor. La o privire sumara, Viena nu e decit un Cluj supradimensionat. Aceeasi arhitectura, doar strazile sint mai largi... "Recunosti" aici linia unei biserici, dincolo tocmai cladirea din centru, de acasa.

Asa ca, imi vir miinile in buzunare si o iau la pas. Din una in alta, ma trezesc la Palatul Belvedere. Pai sigur ca sint romani si aici! Tocmai fotografiaza o rata. La propriu. Cu arhitectura baroca din jur (cladirea e o adevarata bijuterie) nimeni nu-si mai bate capul, e un pic desuet. Nici inauntru nu e vinzoleala, pictura nu mai imbie multa lume.

Lasam in urma gardul din piatra alba si poarta din fier forjat si o cotim la dreapta. Magazine saracacioase, cu musulmani speriati si marfa "de marfa". Doua strazi mai incolo, intr-o vitrina straluceste "colectia" de primavara la revolvere si carabine.

Un Colt "mai trecut" nu costa decit vreo doua sau trei sute de euro, insa mai e si vitrina cu revolvere Smith&Wesson, adevarate bijuterii! Simt cum prind radacini acolo, sotia se uita din ce in ce mai bizar la mine, exista chiar si reducere la un model cromat cu teava scurta.

Ca sa-mi revin, musai trebuie sa fac un popas pe o terasa, nu de alta, dar toti conationalii asta fac. Ciocolata Mozart e pe toate drumurile, de parca Amadeus ar fi fost tocmai cofetar. Locul e curatel si plin de flori. Cafeaua se serveste neaparat si cu un paharel de apa rece.

De te miri unde, un mos simpatic scoate un stativ pentru ziare cum nu mi-a fost dat sa vad decit prin magazinele de antichitati si isi intinde paginile preferate inainte de a sorbi din cafeaua aromata. Se pricep vienezii la cafenele, nu degeaba au intrat in acest "biz" inca de pe la 1680.

Cu metroul nu e mare scofala sa te descurci. Doua statii, pe urma schimbi. In statie, toaleta e "muzicala". "Dunarea albastra" spala totul si, obisnuit cu conceptiile patriotarde de acasa (in fond traiesc in acelasi oras cu Funar!) ma trece un fior rece pe sira spinarii la gindul ca as breveta in Piata Romana o buda cu Balada lui Ciprian Porumbescu.

Dar iata-ne si la Schonbrunn. Palatul imperial e pur si simplu invadat. "Hai copii, frumos, aliniati! Alina, la autocar!" - rasuna vocea sparta a "doamnei" care organizase excursia "cu clasa" tocmai in Austria. Romani, ca asta va tot spuneam.

Inainte, insa, copiii dau o fuga pina la micul investitor strategic ce vinde inghetata in fata palatului. "Cum ii zice cu ciocolata?" - se intreaba o fetita. Dar nu trebuie sa se foarte chinuie, doara tot asa-i zice si la Vaslui, locul de unde e baiatul cu inghetata. Incercase si la Milano inainte, dar parca aici e vadul mai bun.

In magazinul de suveniruri, e asisderea, tot o mica Romanie. O ciocolata Mozart, un tricou, o canita, orice iti pica la indemina e OK. Viena si istoria ei se vinde la bucata, la kil, oricum.Traversam curtea imensa, flancata de "acareturi" de dimensiunile centrului Clujului si ne stercuram prin furnicarul de la intrarea in muzeu.

Normal, calestile imperiale au fost incluse in cel mai scump circuit si nu e chip sa le vezi separat. O cotim spre marginea cladirii ca sa vedem si gradinile. Ca o nota, palatul imperial (prezidential, azi) Hofburg pare doar o gluma proasta pe linga Schonbrunn.

Gradinile sint faraonice! Oare de ce nu ma mir ca aici se organizau partide de vinatoare? Sotia mea se gindeste, evident, la dame cu rochii de seara, petreceri, valsuri... Un pilc de preoti in rase cenusii se strecoara pe linga noi, ocolind si grupul de niponi veniti sa "savureze" ramasitele "celuilalt" Imperiu.

In jur de 1440 de camere, o povara istorica greu de imaginat (sa-l punem in balanta doar pe Franz Josef) si una culturala pe masura - ce-i include deopotriva pe Mozart si pe Haydn, hectare de parcuri, labirint, gradina zoologica inca de pe vremea lui Maximilian al II-lea, fintini si cite si mai cite...

Prin dreapta alearga o echipa de fotbal, in stinga avem un apucat cu niste bete de schi care se "da" pe pietris. Ne indreptam spre gradina Neptun. Niste turci au incropit aici un soi de fast-food, chiar la intrarea inspre Zoo.

"Ia, bai, snitel-burger d-ala, ca e mai mare" - ma trezeste la realitate un glas intr-o romana atit de utilizata la Viena. Intr-adevar, e mai mare decit "hot dog"-ul cu Frankfurter. Este si bere la "TEC". Asa ca, ospatul poate sa inceapa. "Ketchup?" - intreaba turcul si adauga urgent: "0,50 euro". "Sa-mi bag ... ca 17.000 nu dau pe ketchup" - incepe unul din baieti si restul cad si ei de acord ca e jaf la drumul mare.

Spre deosebire de ei, noi mergem sa ne intilnim cu ursuletii panda, cu bizonii "americani" adusi din Polonia, girafele si toata varietatea cuvenita. La iesire insa, nu ma pot rupe de parcuri si de palat, asa ca musai trebuie sa mai stau pe o bancuta. Parafrazindu-l pe Mel Brooks, "e bine sa fii imparat"!

Inapoi la metrou. Linga biserica lui Karl, undeva mai inspre dreapta, isi doarme somnul de veci Vivaldi. La o zvirlitura de bat e Opera. Masiva. Poate usor disproportionata. De locul acesta se leaga nume celebre ca Mahler, Straus, Karl Bohm, Karajan.

Asa, de curiozitate, pretul unui bilet merge de la 9 euro (cam cit e o pereche de blugi la "sale") pina la citeva sute. Se spune ca bietul Vivaldi a ajuns la Viena chiar inaintea decesului lui Carol al VI-lea, unul din marii sai admiratori. Asa incit, ramas fara sustinator, pe-aici trebuie sa-si fi purtat si el pasii.

Dar mai am un drum de facut. Tot aici, in centru, se afla Academia Tereziana. Baronul Banffy Stefan a invatat aici. Imi vorbea cu atita bucurie despre acest loc incit se facea lumina in jurul lui. Acum inteleg de ce.

Pe straduta din fata academiei s-au pastrat localurile de odinioara, iar institutia in sine are dimensiunile unei intregi strazi de pe la noi. E imposibil sa panoramez macar jumatate din ea cu aparatul de fotografiat. Baronul a plecat de-aici direct la razboi. Cind a ajuns acasa, la Cluj, fara un picior, doar amintirile i-au mai ramas. Abia dupa Revolutie s-a intors aici, zicea ca un alt baron "nebun" il tot invita.

Ajunge pentru o zi! Mai e Prater-ul de vizitat si gata. Roata imensa din parcul de distractii ridica niste "gondole" de dimensiunile unei garsoniere. 15 la numar. Dar optam pentru cealalta roata, mai iute decit asta.

Celelalte hobelevanturi de aici par sa fi fost concepute fie pentru oameni foarte sanatosi, fie pentru oameni cu adevarat bolnavi. Te asezi intr-un scaun, te prinzi cu niste bari, apoi intr-o fractiune de secunda esti propulsat pina la 70 - 80 de metri inaltime. Nu degeaba zic instructiunile sa te urci doar nemincat.

Se insereaza. Doua statii pina "acasa", pe Marktgasse. La parterul casei, don Antonio pastoreste o circiumioara cu vreo patru mese si vreo 7 - 8 clienti stabili. Intrarea dinspre strada e incuiata deja, ca atare trecem prin crisma ca sa ajungem sus.

Pe pereti, don Antonio a strins desene, gravuri, picturi si fotografii ale casei, localului si strazii de citeva secole incoace. Cine stie citi betivi adevarati or fi stat la masa asta, cu berea sau vinul casei sub nas, inaintea mea...

Ma uit la tablourile de pe pereti si iarasi cladirile astea imi aduc in minte centrul Clujului. Iar biserica de la capatul strazii, ai jura ca e cea de linga Pescaru. Si ca s-o terminam apoteotic, la etaj stau doua clujence. Una venita pentru doctorat, cealalta cu o bursa pe trei luni. Va dati seama cite snitel-burger inseamna asta?