Discursul "creionului roșu" susținut de Benjamin Netanyahu în fața Adunării Generale a ONU în septembrie 2023, urmat de atacul sălbatic al hoardelor Hamas și Jihadul Islamic din 7 octombrie 2023 vor rămâne în istorie pietre de hotar, la fel cum va rămâne și discursul lui Vladimir Putin din februarie 2007, susținut la Conferința de Securitate de la München în februarie 2007, urmat de invaziile militare din Georgia și Ucraina.
Iranul, bunăoară, a identificat o oportunitate excelentă să-și activeze elaborata rețea regională și internațională de organizații partenere, aliate, proxy și agenți de influență ce și-a construit-o pentru a prelua inițiativa ca lider al cauzei palestiniene și pentru ca, în 13 aprilie ac., să atace pentru prima dată direct Israelul, aparent în scop de răspuns militar legitim.
În 2007, dictatorul de la Kremlin, considerat încă, după opt ani de domnie la Moscova, un lider politic rezonabil (deși evenimentele din Cecenia și vânătoarea opozanților ar fi trebuit să dea de gândit), a expus cu îndrăzneală în fața lumii noua sa doctrină imperială și de rescriere a ordinii mondiale post WW2; ce a urmat știm de acum foarte bine: agresiunea împotriva Georgiei în 2008, invadarea Ucrainei în 2014 și elementele agresive tot mai vizibile ale războiul hibrid dus împotriva Occidentului.
Ce va urma? Aici lucrurile sunt deopotrivă simple și complicate. Simple, dacă avem înțelepciunea să ne întrebăm de ce s-au aliat politic, economic și militar Rusia, China și Iranul, fiecare clamând o revoluție în spatele căreia este vizibilă idea imperială (noul imperiu rus, noul sino-imperiu, noul califat al lui Mahdi)? Iar răspunsul este că cele trei imperii caută în parte să obțină victorii regionale decisive și, împreună, victoria globală împotriva ordinii mondiale propusă de Occident după WW1 și WW2. Evident că, după ce Rusia și Iranul au mutat ofensiv pe tabla de șah, următoarea mișcare agresivă îi va aparține Chinei.
Amintesc Acordul Sykes – Picot din anul 1916 sau Declarația din 1917 a ministrului britanic de externe Arthur J. Balfour, dar o fac pentru a sublinia că legile implacabile ale istoriei acționează și vor continua să acționeze, că nicio dramă nu se va consuma fără să-și ceară prețul la un moment dat; cu alte cuvinte, Occidentul trebuie să-și recunoască culpa și să aleagă – de preferat cât mai rapid, sub presiunea evenimentelor – dacă va contribui activ la rezolvarea traumelor la care a contribuit post WW1 și WW2 sau adoptă poziția pasivă, cedând pas cu pas în fața pretențiilor agresive ale noilor imperii.
UNII SE LAUDĂ CU CĂRUȚELE LOR, ALȚII CU CAII LOR
Faptul că în urmă cu aproape un secol nu s-a găsit o soluție rezonabilă la scara istoriei pentru conviețuirea israelo-arabă în Orientul Mijlociu și că regiunea a fost supusă unor diviziuni politice artificiale responsabile de faliile de conflict ulterioare reprezintă o dramă ce a contribuit la dezvoltarea a sute de tragedii până astăzi.
S-a creat astfel un context de criză continuă care a oferit unor extremiști religioși, pe care nimeni nu i-a luat în seamă pe fondul confruntării de bloc din plin Război Rece, oportunitatea să instaureze în 1979 în Iran o formă de conducere statală în "numele lui Mahdi", ce promovează ideea "revoluției islamice" continue până la (re)instaurarea unui califat arab universal (cu particularitatea de a fi condus de urmașii partidei lui Ali și Husein).
Un atac (nerevendicat) al Israelului, în prima zi a lunii aprilie ac., asupra unor imobile din Damasc aflate într-un perimetru al unei reprezentanțe diplomatice iraniene care a găzduit înalți comandanți ai Gărzilor Revoluționare ce au fost uciși în urma acțiunii, le-a prilejuit liderilor de la Teheran să planifice un răspuns militar fără precedent asupra Israelului.
Atacul a fost purtat cu sute de drone purtătoare de focoase explozive și de zeci de rachete (de croazieră și balistice), unele trase de pe teritoriul Iranului, altele din Yemen sau Irak, marcând astfel un punct de cotitură în conflictul dintre Teheran și Ierusalim. De altfel, pentru a contracara acest atac masiv, în sprijinul Israelului s-au mobilizat importante capacități ale statelor aliate, în primul rând ale Statelor Unite, dar și ale Marii Britanii, Franței și Regatului Iordaniei, în condițiile în care atacul era unul așteptat (ca moment, nu neapărat ca anvergură).
- China Daily: „Reprezentanții Iranului la ONU au declarat sâmbătă că atacul asupra Israelului «poate fi considerat încheiat». «Desfășurată în temeiul articolului 51 din Carta ONU referitor la apărarea legitimă, acțiunea militară a Iranului a fost ca răspuns la agresiunea regimului sionist împotriva sediului nostru diplomatic din Damasc. Chestiunea poate fi considerată încheiată», se titrează în postarea de pe platforma X. «Cu toate acestea, în cazul în care regimul israelian ar face o altă greșeală, răspunsul Iranului va fi considerabil mai sever. Este un conflict între Iran și regimul mișelesc israelian de care SUA TREBUIE SĂ STEA DEPARTE!»”, adaugă postarea.
„Israelul plănuiește să lanseze un «răspuns semnificativ» la atacul aerian iranian, au informat duminică dimineața știrile de stat israeliene Kan TV, citând un înalt oficial israelian anonim. «Faptul că Iranul atacă pentru prima dată cu tiruri lansate de pe teritoriul său Israelul necesită un răspuns semnificativ. Care va veni în curând»”, a declarat oficialul.
Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) din Iran a confirmat într-o declarație difuzată sâmbătă seara că a lansat atacuri cu rachete și drone asupra Israelului. „(...) Grupul Houthi din Yemen a lansat sâmbătă atacuri cu drone împotriva țintelor din Israel”, a declarat duminică pentru Xinhua o sursă militară din guvernul recunoscut internațional din Yemen. Sursa, sub protecția anonimatului, a declarat că dronele au fost lansate de pe teritoriul deținut de Houthi de-a lungul coastei de vest a Yemenului.
- Al Jazeera: Iranul a lansat sute de drone și rachete împotriva Israelului, într-un atac fără precedent, care a venit ca răspuns la un raid israelian asupra consulatului iranian din Siria în urmă cu două săptămâni. (...) Corpul Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC) din Iran a confirmat atacul, spunând că a lansat dronele și rachetele în cadrul Operațiunii «True Promise», ca parte a pedepsei pentru «crima entității sioniste de a viza consulatul iranian din Siria» la 1 aprilie. Raidul de la Damasc a ucis 13 persoane, inclusiv doi generali superiori din Forța Quds de elită a IRGC. (...) Înainte de atacul iranian, Irakul, Iordania și Libanul au anunțat închiderea temporară a spațiului lor aerian, în timp ce Siria a pus, de asemenea, în alertă maximă sistemele de apărare sol-aer «Panțîr», fabricate în Rusia, în jurul Damascului și a bazelor importante, potrivit agenției de presă Reuters.
- Al Jazeera: „Gruparea palestiniană Hamas și-a exprimat sprijinul pentru Iran după ce a lansat sute de rachete și drone asupra Israelului, ca răzbunare pentru un atac mortal asupra consulatului său din capitala Siriei, Damasc. Într-o declarație sâmbătă, Hamas, care guvernează enclava palestiniană din Gaza, a declarat că atacul afirmă «dreptul natural» al țărilor și popoarelor din Orientul Mijlociu de a se apăra «în fața agresiunilor sioniste». «Operațiunea militară desfășurată de Iran împotriva entității sioniste este un drept natural și un răspuns cuvenit la infracțiunea de vizare a consulatului din Damasc»”, se arată în comunicat.
- The Edge Malaysia: „Iranul a lansat drone explozive și a tras rachete spre Israel sâmbătă seara, în primul său atac direct asupra teritoriului israelian, o lovitură de răzbunare care a ridicat amenințarea unui conflict regional mai larg, în vreme ce SUA și-au afirmat sprijinul «de fier» pentru Israel. (...) Președintele american Joe Biden, care a vorbit telefonic cu prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu, a declarat că va convoca duminică o întâlnire a liderilor economiilor majore ale Grupului celor Șapte (G7) pentru a coordona un răspuns diplomatic la ceea ce el a numit atacul nemaiîntâlnit al Iranului”.
"Adjunctul ambasadorului Rusiei la ONU, Dmitri Polyanskiy, a declarat într-o postare pe Telegram că, pe lângă o scrisoare din partea Israelului, Consiliul de Securitate a primit încă una din Iran, care afirmă că atacul său se încadrează în Carta ONU care reglementează dreptul la autoapărare. «Scrisoarea avertizează că, dacă Israelul răspunde, Iranul va replica într-un mod și mai puternic, decisiv», a titrat Polyanskiy. (...) Rivalul republican al lui Biden la alegerile prezidențiale din noiembrie, Donald Trump, s-a referit pe scurt la atacurile aeriene de la un miting din Pennsylvania, criticându-și rivalul democrat. «Sunt atacați chiar acum», a spus Trump. «Asta pentru că dăm dovadă de o mare slăbiciune. Acest lucru nu s-ar fi întâmplat; slăbiciunea pe care am arătat-o, este de necrezut, și nu s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost în funcție»."
ȘI I-AU STRÂNS LA LOCUL CE SE CHEAMĂ EVREIEȘTE HARMAGHEDON
Israelul, cu sprijin aliat, a făcut față atacului din 13 aprilie ac., dar ar fi eronat să ne cramponăm de tonul triumfalist al mesajelor publice care au urmat atacului, pentru că anvergura acestuia a trezit îngrijorare printre înalții comandanți ai Tzahalului: Iranul a dovedit că are capacitatea de a lovi teritoriul Israelului cu drone și rachete. Ce va urma nu poate fi decât o provocare de un nivel superior, pentru că nu pot fi excluse atacuri surpriză sau într-un viitor deloc îndepărtat chiar amenințarea armelor nucleare.
Acestei noi categorii de amenințări Israelul trebuie să fie pregătit să-i răspundă, de dorit prin acțiuni preventive. Doar că nu este deloc simplu de făcut acest lucru în noile condiții din regiune și a accentuării competiției globale dintre Occident și alianța autoritariștilor. Acesta este motivul pentru care Ierusalimul a decis să-i răspundă Teheranului în 19 aprilie ac., trecând peste îndemnurile internaționale de a nu o face, pentru a se evita escaladarea. Doar că din 7 octombrie 2023 ne aflăm deja într-o logică a escaladării, iar la Ierusalim se înțelege bine acest lucru, spre deosebire de Occident.
"Considerând revoluția iraniană [ca fiind] o simplă expresie a șiismului este [o interpretare] limitativă" explică jurnalistul libanez Jihad al-Khazen. "Este esențial să lărgim orizontul pentru a înțelege această revoluție în adevăratul ei context, cel al islamului politic. Această perspectivă ne permite să înțelegem sprijinul hotărâtor și continuu pe care Republica Islamică l-a oferit ani de zile grupării Hamas, de orientare sunnită, și altor mișcări precum Frăția Musulmană, fondată în Egipt (...)". Continuându-și ideea, Al-Khazen ne ajută să înțelegem cum anume și-au construit, cu răbdare și cerbicie, ayatollahii rețeaua de influență pe care se bazează astăzi:
"În 1953, sunniții Qutb s-au întâlnit la Ierusalim cu șiitul Navvâb Safavi, predicator și fondator al Fedâ’iyân-e Islam, responsabil pentru uciderea liberalilor și tehnocraților iranieni între anii 1940 și 1960; așa cum a subliniat tunisianul Rached Ghannouchi această mișcare este văzută drept moștenitoarea Frăției Musulmane din Iran. Există numeroase exemple care demonstrează afinitățile politice evidente dintre revoluția iraniană și Frăția Musulmană. De la înființare, Republica Islamică a fost un model pentru liderii importanți ai Frăției Musulmane, de la libanezul Fathi Yakan până la tunisianul Rached Ghannouchi, fondatorul Mișcării Tendinței Islamice – viitoarea mișcare Ennahda – și mulți alții, care văd în revoluția iraniană un exemplu de urmat pentru a-și readuce societățile la un islam considerat mai pur."
"În februarie 2016, Oussama Hamdan, responsabil cu relațiile externe pentru mișcarea palestiniană, a vizitat Teheranul. După o serie de întâlniri cu oficiali iranieni, comunicatul Hamas a fost fără echivoc: exista perspectiva deschiderii unei «noi pagini» în relațiile cu Teheranul. Problema palestiniană este profund legată de ideologia iraniană: în ciuda divergențelor privind criza siriană, sprijinul Iranului pentru Hamas a rămas constant de-a lungul timpului."
"Sondajele arată că ideologia fraternității câștigă teren peste tot. Potrivit unui studiu al Centrului de Cercetare Pew, o majoritate covârșitoare a musulmanilor chestionați în Indonezia (91%), Liban (58%), Pakistan (69%), Nigeria (82%), Egipt (85%) și Iordania (76%) dorește o mai mare implicare a Islamului în chestiunile politice din țările lor respective; aceeași tendință se observă în Turcia (38%), după cum arată o cercetare publicată în 2010. (...) Acesta este pericolul real care se apropie. Țările arabe care au pariat pe pacea cu Israelul sunt conștiente de utilizarea islamului iranian și politic a cauzei palestiniene. Aceste țări întrețin, împotriva propriilor opinii publice, relații cu Israelul, în speranța de a rezolva problema într-un mod satisfăcător, care implică în mod necesar nașterea unui stat palestinian. Netanyahu și guvernul său trebuie să înțeleagă această necesitate. Iranul – și de ani de zile – urmărește să destabilizeze țările arabe cu ajutorul celei de-a cincea sa coloane formată dintr-un islam politic, care nu se oprește de la nimic pentru a-și atinge obiectivele."
În fine, subliniază Jihad al-Khazen, ca o concluzie: "Cine dorește să analizeze situația actuală din Orientul Mijlociu, ar trebui să ia în mână o hartă și să observe cu atenție evoluțiile recente din regiune. În Irak, Statul este practic absent, înlocuit de miliția șiită al-Hashd al-Shaabi. În Siria, Statul este redus la o umbră, Bashar al-Assad fiind din ce în ce mai recunoscător pentru sprijinul iranian și dispus să accepte influența tot mai mare a Teheranului. În Liban, Statul este evanescent, dominat de partidul șiit Hezbollah, care urmează directivele Teheranului. În Yemen, situația este similară: nu mai există un guvern central, ci doar milițiile șiite Houthi, tot sub influența Teheranului."
"Până în 2019, influența Iranului în Irak, Liban, Siria și Yemen devenise o nouă normalitate într-o regiune în care un astfel de concept ar fi fost cândva de neimaginat pentru liderii regiunii, inclusiv cei de la Teheran", consemnează un raport al IISS. "Iranul a realizat o mare parte din această schimbare folosind un militantism șiit transnațional, capabil să lupte angajând diferite grade de îndemânare și disciplină și care s-a confruntat simultan cu diferiți adversari ai Iranului, în diverse teatre de operațiuni militare."
"Teheranul a anticipat și gestionat cu atenție această expansiune strategică – ambițiile sale extrateritoriale sunt stabilite în constituția sa și se reflectă în retorica liderilor săi. (...) Milițiile expediționare și capacitatea militară a Iranului au evoluat pentru a răspunde noilor cerințe, inclusiv colaborarea militară sporită între categoriile de forțe, de o manieră care depășește până și viziunea fondatorilor Republicii Islamice."
"Forțele motrice și istoria din spatele transformării Iranului după intervenția [americană] din Irak, din 2003, pot fi înțelese dacă analizăm implicarea Teheranului în Irak, Siria și Yemen. Aceste teatre de operațiuni ilustrează modul în care strategia militară a Iranului a modelat acțiunile și a evoluat pentru a face față unor provocări neașteptate. Examinarea modului de formare și de interpunere al Hezbollahului libanez și de extindere a implicării Iranului în Bahrain, Arabia Saudită și Kuweit completează imaginea."
"Doctrina militară adoptată de Iran în 1992, ce se regăsește în «Regulamentul complet al forțelor armate ale Republicii Islamice Iran», reflectă intenția de a se baza pe o combinație atipică de utilizare a forțelor convenționale (cu accent pe dezvoltarea programelor de rachete balistice), exploatarea avantajelor geografice și a energiei oferite de revoluția islamică. Doctrina Teheranului a implică o arhitectură revoluționară de colaborare militară între o armată republicană organizată după principiile moderne occidentale, dar nesigură ideologic (Artesh-e Jomhouri-ye Eslami-ye Iran, sau pe scurt «Artesh») și o miliție conformă ideologic, chiar dacă mai puțin experimentată din punct de vedere militar, «Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice» (Sepah-e Pasdaran-e Enghelab-e Eslami)."
"Un factor important în consistența doctrinei Iranului", subliniază IISS, constă în "longevitatea conducerii sale revoluționare. Din 1989, Liderul Suprem ayatollahul Ali Khamenei a fost autoritatea care a garantat doctrina strategică a Iranului și a încadrat în structurile de securitate doar ofițeri superiori despre care a fost sigur că-i împărtășeau viziunea revoluționară. Liderii militari ai Iranului își ocupă pozițiile pentru lungi perioade de timp și puțini adversari ai Iranului pot oferi o imagine similară, a unui leadership atât de consolidat în timp."
IZBĂVEȘTE-MĂ DAR DIN MÂNA FRATELUI MEU
Toate aceste realități sunt bine înțelese de conducătorii Tzahal și ai serviciilor de informații israeliene. Dar provocarea trece dincolo de capabilitățile statului major al armatei israeliene și privește leadership-ul politic, cheia deciziilor privind răspunsul pe care Ierusalimul trebuie să-l dea islamului politic, sistemul de alianțe pe care să se bazeze și construcția unui viitor sustenabil, în condițiile Teheranul poate ajunge să posede propriul arsenal nuclear.
Atacul iranian din 13 aprilie ac. a fost contracarat cu succes de Israel pentru că a cooperat strâns cu aliații săi, mai ales cu Statele Unite: în preziua atacului, ministrul israelian al apărării, Yoav Gallant și șeful Statului Major al armatei israeliene, generalul-locotenent Herzi Halevi s-au întâlnit cu generalul Michael Erik Kurilla, unul dintre comandanții US-CENTCOM la baza aeriană Hatzor, pentru a conveni modul de acțiune coordonată în cazul unui atac iranian.
Ce a urmat, știm, dronele și majoritatea covârșitoare a rachetelor cu care Iranul a atacat, au fost interceptate, dar nu toate. Pentru ca efortul de apărare să reușească și să nu se producă un nou dezastru militar (ca în 7 octombrie 2023), Occidentul s-a alăturat Israelului, dând un semnal politic important. Mai apoi, câteva zile mai târziu, Israelul a executat propriul atac, un răspuns chirurgical și demonstrativ, pentru a le dovedi liderilor iranieni că apărarea facilităților lor nucleare nu este impenetrabilă. Doar că acest răspuns chirurgical și limitat nu a fost primul reflex la Ierusalim, unde lideri politici cu viziune extremă au cerut un răspuns copleșitor, o escaladare.
S-a dezbătut, sub o dublă presiune – a răzbunătorilor, care cereau practic un război deschis cu Iranul, și a aliaților occidentali, care cereau reținere maximă – în Consiliul de război de la Ierusalim timp de mai multe zile despre modul în care se va retalia și anvergura răspunsului, pentru că Iranul tocmai ce marcase o schimbare strategică printr-un atac direct care a echivalat cu o declarație de război, chiar dacă diplomații Teheranului au formulat cu șiretenie o altă poziție în fața Consiliului de Securitate.
Ce vrea Iranul, cred de acum că este destul de clar. De asemenea, este tot mai limpede ce își dorește alianța Rusia – China – Iran și ceilalți acoliți ai lor, aliniați cu cauza. De acum ar trebui – în această parte din lume din care România face parte ca destin istoric și prin crez național (chiar dacă, mai nou, diverși lideri politici și de opinie fac diverse jocuri antinaționale punând sub semnul întrebării vocația occidentală a României) – să ne intereseze mai ales cum putem să acționăm sinergic pentru a contracara ofensiva imperiilor autoritariste care vor schimbarea ordinii globale.
Desigur, suntem preocupați și temători și este de înțeles. Ne întrebăm care este semnificația protestelor studențești din Statele Unite sau din Europa, dacă acestea sunt planificate și instigate de la Moscova, Teheran sau Beijing, ori care este natura și anvergura amenințărilor antioccidentale din chiar interiorul Occidentului?
Ne întrebăm dacă Israelul va reuși să reziste în fața atacurilor externe fără a se lăsa pradă tentațiilor extremiste și iraționale interne, care riscă să lase Ierusalimul fără aliați; iar preocuparea este legitimă, atât timp cât Statele Unite iau în calcul sancționarea unor unități militare israeliene pentru abuzuri în teritoriile palestiniene, iar Curtea Penală Internațională ar putea să-l pună pe premierul Benjamin Netanyahu pe aceeași treaptă cu Vladimir Putin, pentru politica sa agresivă împotriva civililor palestinieni._
