Este bine ca intelectualii, jurnalistii, politicienii, comentatorii sa-si aminteasca ce au spus in urma cu 5, 10, 15 sau 20 de ani. Pe cine admirau si pe cine detestau, cine le erau prietenii si cine adversarii, cine sustinea proiectul european si cine il aplauda pe Milosevici, cine i-a adus pe mineri si cine s-a opus, cine a sustinut decomunizarea si cine a sabotat-o (direct sau indirect), cine a ramas vertical si cine a capotat moral etc. Uneori o asemenea privire retrospectiva iti poate provoca respect pentru consecventa, alteori poate genera enorme hohote de ras. In ce ma priveste cred ca am ramas consecvent in aceste decenii valorilor pe care le apar public incepand de la prima mea emisiune la Radio Europa Libera in februarie 1983. Si nu este vorba numai de mine, ci si de un numar de prieteni apropiati de idei si de valori.
A aparut la editura Curtea Veche volumul de dialoguri dintre mine si Mircea Mihaies “O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu”.Este vorba de peste 800 de pagini de analize “la doua maini” (cum remarca H.-R. Patapievici) demarate in decembrie 1995, continuate la fiecare 4 ani si incheiate cu un dialog inedit, intitulat “Orbirea voluntara”, desfasurat in vara anului 2010. Cartea va fi lansata in prezenta autorilor, miercuri 15 iunie, orele 18.00, la Libraria “Mihail Sadoveanu” din Bucuresti.
http://www.curteaveche.ro/O_tranzitie_mai_lunga_decat_veacul_Romania_dupa_Ceausescu-3-1250
Public mai jos prefata volumului:
Totul a început cu un accident meteorologic. Era în decembrie 1995. Unul din noi, cei care aveam să devenim autorii acestei cărţi, M. M., venea de la Chicago şi urma să se întoarcă în România în primele zile ale lui 1996. Celălalt, V. T., savura, alături de Adam şi Mary (Adam avea patru luni) liniştea zilelor de vacanţă în apartamentul lor din Connecticut Avenue. Am petrecut cu toţii un revelion minunat alături de vechi prieteni, Anca şi Richard Hassing, şi se părea că vom reveni, în scurtă vreme, la ocupaţiile noastre obişnuite: cursurile de la universitate şi scrisul. A nins însă mult, a nins enorm în ianuarie 1996 la Washington. Zăpada ajunsese pe marile bulevarde la peste un metru şi jumătate. Metroul era blocat, iar de-a lungul caselor se circula prin nişte tunele înguste, care depăşeau înălţimea unui om. Plonjasem dintr-un oraş cu o climă subtropicală, în lumea basmelor nordice. Zgomotele se estompaseră, albul strălucitor al zăpezii îţi crea o stare de surescitare, dublată de o stranie bucurie de a trăi.
Aeroportul internaţional Dulles era închis, toate zborurile anulate. Înzăpeziţi, dar nu şi înfriguraţi, destinşi şi bucuroşi că eram împreună, am decis să dăm acelor zile de plăcută recluziune o întrebuinţare precisă. Anume, să discutăm liber, fără urmă de inhibiţii, despre starea politică, socială, morală şi culturală a României din acel ceas istoric. Natura dezlănţuită ne-a făcut cadoul a douăsprezece zile în care, scutiţi de alte tentaţii — era o aventură să ajungi chiar până la colţul străzii — am avut răgazul unei radiografieri pline de neprevăzut a lumii în care — unul de la distanţă, dar cu un patos al participării nestins până în clipa de faţă, celălalt aproape de centrul turbionului — ne era dat să trăim. Ceea ce s-a numit „the Blizzard of ’96” a constituit episodul inaugural al unui proiect desfăşurat, apoi, cu un fel de implacabilitate amuzată de sine, timp de trei luştri.
Nu eram la prima noastră colaborare. Lucrasem la volumul Ghilotina de scrum, dialogasem pe teme şi subiecte date, însă nu făcusem niciodată un proiect de o atât de amplă respiraţie. Să „gândeşti” un întreg volum de conversaţii, să nu te plictiseşti şi mai ales să nu-ţi plictiseşti cititorii, iată o provocare redutabilă. Ne-am asumat-o. Am dat drumul la casetofon şi am început discuţia. S-a născut astfel primul volum, o carte de 216 pagini, cu titlul Balul mascat. Era imaginată pentru colecţia Plural a Editurii Polirom şi ne amintim şi acum bucuria descoperirii imaginii care avea să figureze pe copertă: acuarela din 1969 a lui Joan Miró, Marele ordinator.
Nu plănuiam, nu ne imaginam atunci niciunul dintre noi că aveau să urmeze alte volume şi că, în 2011, ele se vor reuni sub o singură copertă, într-un tom masiv, monumental în aparenţă şi, nădăjduim, cu o oarecare graţie în conţinut. Cartea apare prin bunăvoinţa generosului, mereu inspiratului editor Grigore Arsene, directorul Editurii Curtea Veche, şi a travaliului admirabilei redactoare care este scriitoarea şi jurnalista Doina Jela. Ţinem să ne exprimăm şi aici gratitudinea faţă de Editura Polirom şi directorul ei, Silviu Lupescu, aşa cum am făcut-o atunci când am fost onoraţi să ne numărăm între autorii marii case editoriale din Iaşi, unde au apărut volumele noastre de dialoguri incluse aici, cu excepţia ultimei părţi.
Contingenţa atmosferică a contat, neîndoios. Dar dacă nu există o tematică adecvată şi mai ales o chimie a dialogului, riscul de a cădea în capcana discursurilor paralele nu este neglijabil. Am fost şi rămânem convinşi că aceste conversaţii răspund nu doar unei necesităţi interioare a noastră, ci şi, ori mai ales, unor urgenţe ale sferei publice din România de azi. Ceea ce Andrei Pleşu numea recent „omul post-totalitar” are nevoie de repere, de criterii şi de informaţii empiric verificabile. Plutesc în jurul nostru destui nori ai confuziilor (deliberate ori inocente), pentru a adăuga, la rândul nostru, acestei stări de perplexitate, alte clişee mortifiante. Ne-am propus să discutăm, pe cât posibil făcând recurs la bibliografiile esenţiale, teme precum: ce a fost comunismul românesc şi cum poate fi el examinat prin comparaţie cu alte experienţe similare din Estul Europei şi nu numai; cum s-a născut FSN-ul din apele învolburate ale unei revoluţii confiscate de o nomenklatură însetată de putere, impenitentă şi impertinentă; care a fost şi care este încă rolul lui Ion Iliescu; în cel fel poate fi interpretat hibridul quasi-dictatorial pe care H.-R. Patapievici l-a numit „regimul Iliescu”, acest amestec de autoritarism neo-bolşevic cu un naţionalism strident, anti-liberal, anti-intelectual şi anti-occidental; cum se explică starea de malaise, de derută şi frustrare care a împiedicat, la nivel psiho-social şi emoţional, coagularea unei opoziţii robuste în primii ani post-decembrişti; cum s-au organizat campaniile urii în acei ani; cum şi de ce au fost demonizaţi de către presa ancilară personalităţi precum Ana Blandiana, Corneliu Coposu, Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Petre Mihai Băcanu, Mircea Dinescu, Octavian Paler; de ce a fost nevoie de calomnierea intelectualităţii critice; prin ce impulsuri inavuabile s-au născut publicaţia pestilenţială ce-şi spune antifrastic „România Mare” şi partidul omonim; ce s-a întâmplat cu cadrele fostului (şi nu tocmai complet defunctului) Partid Comunist Român, ca şi cu acelea ale Securităţii; care sunt miturile, fantasmele şi ideologiile acestei perioade, de unde provin ele şi ce consecinţe au.
citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
