Ar fi oare exagerat sa credem ca traim virsta cea mai intensa a diplomatiei?
As spune ca nu, din mai multe motive. Niciodata in dinamica scenei internationale nu au fost angajati atitia actori: state, organizatii regionale sau mondiale, institutii de asistenta, lobby si caritate cu programe extinse la scara internationala, banci si companii colosale, agentii media dimensionate global si religii cu ambitii universale. In al doilea rind, procesele politice nationale nu au fost, probabil nicicind, atit de expuse: tirania nu mai e azi un fenomen discret, dupa cum nu se mai pot disimula coruptia, sau dimpotriva, virtutile unei vieti publice nationale. Asistenta globala - formata din telespectatori, cititori, ascultatori si navigatori virtuali - pretinde sa fie la curent cu cele mai obscure fapte ale actualitatii planetare. Decizia politico-diplomatica se ia azi, prin urmare, in public sau, in orice caz, cu gindul la reactia publicului. In al treilea rind, niciodata agenda globala nu a fost mai abundenta: nonproliferarea nucleara, guvernarea pietelor financiare, dialogul civilizatiilor, problematica populatiei, interzicerea minelor antipersonal si a bombelor cu fragmentatie, combaterea discriminarii si contracararea schimbarilor climatice exprima toate, fara sa epuizeze, materia profesionala a diplomatilor contemporani.
E prin urmare natural sa prolifereze vocile care denunta inadecvarea instrumentelor diplomatice traditionale si care sa reclame aparitia altora noi. In vizor, de mai multa vreme deja, sunt institutiile clasice ale actiunii multilaterale: de la ONU si agentiile sale, la institutiile financiare din sistemul Bretton Woods (Banca Mondiala, Fondul Monetar International). In aceeasi logica se incadreaza initiativele regionale de integrare economica sau militara. Uniunea Europeana, Organizatia Tratatului de Securitate Colectiva, Liga Statelor Arabe sau ASEAN au toate in comun identificarea unui set de interese transnationale si exigenta unei actiuni solidare.
Asistam de o vreme la cresterea exponentiala a sentimentului ca problemele strict locale au disparut si ca aproape orice poate dobandi relevanta internationala: nu doar cursul yuannului, ci si costul proprietatilor imobiliare in Dubai, gripa aviara sau minaretele elvetiene. Nu e asadar surprinzator ca efortul de a defini solutii cuprinzatoare la probleme aparent universale s-a intensificat. Din nou, nu e de mirare ca se vorbeste cu din ce in ce mai mare naturalete de global governance. In al treilea rind, nu e neaparat neobisnuit faptul ca principalii actori diplomatici traditionali - marile puteri, daca doriti - au si capacitatea politica si dexteritatea intelectuala de a se pronunta asupra temei.
E oare uimitor sa regasim Vaticanul intre agentii cei mai activi ai reflexiei despre globalizare? Poate doar la prima vedere si numai daca neglijam vocatia universala a diplomatiei pontificale. Fiindca nu are interese nationale nemijlocite, Sfantul Scaun se pune programatic in serviciul marilor cauze ale umanitatii: fie ca e vorba de libertatea religioasa, fluxurile migratorii, dialogul multicultural si interreligios, schimbarile climatice sau criza financiara, Vaticanul e profund angajat in efortul gestiunii planetare. Il indreptateste nu doar reputatia de autoritate morala neutra, ci si excelenta intelectuala a propriilor experti.
Ce surprinde totusi este atentia, cred, insuficienta care se acorda acestui fapt: combinatiei de elemente - unele fortuite, altele deliberate - care fac din Sfantul Scaun unul din actorii cei mai relevanti ai actualitatii si perspectivei internationale. Orice observator obiectiv al scenei internationale stie ca Vaticanul face parte dintre cei, foarte putini, care au un raspuns coerent la toate problemele actuale. Intr-adevar, nu exista dosar important pentru care Sfantul Scaun sa nu fi pregatit o strategie, un document programatic, o comisie de experti: a pledat la ONU pentru reforma reprezentarii permanente in Consiliul de Securitate; a solicitat la OSCE un angajament sporit pentru promovarea libertatii religioase; a mobilizat citeva zeci de experti, pentru o luna de zile, pentru a discuta situatia din Africa; are o viziune coerenta despre subiecte atit de diferite precum Procesul de pace din Orientul Mijlociu, Tratatul de la Lisabona si Procesul Durban.
Vaticanul - "cea mai mica dintre marile puteri", cum se spune - gindeste si actioneaza global. E angajat, prin urmare, nu doar in explicarea globalizarii, ci si in crearea de instrumente conceptuale pentru administrarea ei. Este ceea ce remarca recent si ministrul italian de finanțe, Giulio Tremonti: intr-un comentariu al ultimei Enciclice a Papei Benedict al XVI-lea, oficialul italian saluta clarviziunea cu care acest text propune ”un guvern mondial”. Intr-adevar, paragraful 67 al Caritas in veritate e cum nu se poate mai explicit: ”Pentru a gestiona economia mondiala; pentru a insanatosi economiile lovite de criza, pentru a preveni inrautatirea acesteia si dezechilibre majore; pentru a realiza o necesara dezarmare totala, siguranta alimentara si pacea; pentru a garanta salvarea mediului si pentru a administra fluxurile migratorii, e urgent necesara o reala Autoritate politica mondiala.”
E o propunere cu multe sanse de a alimenta dezbaterile si de a face, poate, o interesanta cariera.
1
1
