O modă s-a întins ca un fix cultural, devenind ideologie și politică diluviană, acoperitoare, dominatoare, contaminantă. Și-anume aceea că românul, poet (în realitate, țăran) a făcut cultură (țărănească) cam preponderent în calitate de cioban. Sau, mă rog, pastor/pastore/pastori/pastorem/pastores/pastorum/pastoribus (etc). Nu agricultura (dinspre injust spre peiorativ identificată cu sedentarismul), nu grădinăritul, nu gospodăritul, nu vânătoritul, pescuitul, pădurăritul, mineritul, olăritul sau dulgheritul, nu incendierea și refugierea inopinată din calea năvălitorilor criminali și vandali, nu sluga la varii domni/boieri/micburjui, nici lupta contra turcilor și mai ales în diversele forme de bătălie sau mercenariat pentru obținerea vreunei palme de pământ răzeșesc drept compensație, nu etc, etc. Ci tocmai relația cu turma paricopitată, păstoritul per se (preumblat, păscut, muls, brânzit, dormit iepurește, mătrășit lupi/urși, făcut foamea, băut țuici), plus pendulația migratorie, ba chiar și emigrația, roirea, fuga cu turme cu tot (redenumită de către urmașii patriotici „cucerire pașnică”, căci se definitiva prin așezat ba prin Pind și Caucaz ba prin Carpații slovaci și polaci), bașca cântatul la fluier/cimpoi/bucium, toate acestea vor fi făcut cultură. Mai exact Cultura Originară și Fundamentală a tuturor valahilor și românilor (+ vlașilor, armânilor, istroromânilor, meglenoromânilor) de pretutindeni.
Pe de o parte și cu deosebire odată cu filonul poetic, cel pornit încă de pe dealurile avanlaletrî mioritice ale moșiei de la Mircești, unde marele bard luminist, revoluționar, pașoptist și farmazon Vasile Alecsandri lansa prima mare campanie de vânătoare națională de balade și idile, doine și lăcrimioare (care dealtminteri nu s-a terminat niciodată, continuând învecipururi)... Iar apoi, din cauza unora precum Odobescu, Vlahuță, Slavici, Sadoveanu și începând cu deja specializații savanți O. Densușianu și D. Caracostea... ca și din cauza poporanismului, sămănătorismului și țărănismului selectiv al d-lui Iorga (cel egal populist-pedagogic și regalo-curtean)... Ei bine, din cauza tuturor acestora (și-a multor altor cauze și personaje, desigur) epica și lirica de sorginte păstorească sau cu sugestii pastorale, dar și majoritatea ceremoniilor calendaristico-câmpenești (în ciuda agriculturalității evidente ale multora), au contribuit cumva la ridicarea acestui piedestal, imn marcial, blazon electiv și steag de catarg. Românul neaoș e mioritic (și basta), idealmente haiduc codrenesc, restul atât de complex al rezonanțelor sale culturale rămânând pentru mulți obnubilat de aceeași etichetă a (pan)pastoralismului, a bucolismului nostalgic, romantic și ultranațional.
Interesant e însă că venerația pastoralismului s-a concentrat/limitat la specia oaie, sens în care și Miorița, respectiv mioritismul și mai ales miorițologia cioclopedico-academică au jucat un rol fascinant, obsesiv. Vaca (+boul & vițelul), bivolul, capra (+/– țapul/iedul), găina (! a cocoși ≠ cocoșare, deși verbul a făcut nu puțină istorie consuetudinară și etnopsihologie aplicată), câinele, pisica, iepurii, gâștele, dar cu deosebire porcul... Toate aceste fiare au rămas în seama ocupației familiale și a economiilor domestice, cele nedemne de standard, profesionalism și mai ales de vreun tamtam naționalistic, culturologic și etnopsihologic. Iar în acest sens, zic eu, s-a comis o mare nedreptate științifică. (Ori să se fi pus batistă peste acest țambal antimuzical și grohăitor, poate preș persian peste acest onorabil „gunoi”, doar pentru a nu jigni sentimentele celor care, oricât de minoritari ar fi și chiar sunt, consideră porcul haram? O politețe politică nepretinsă de nimeni și-avant orice letrî?)
Fapt e, prin urmare, că s-au ignorat foarte multe. Precum, de pildă, acela că românul ortodox (așadar ultramajoritar) nu a fost niciodată un mare (sau mediu) consumator de oaie/țap/ied, nici de carne de vacă/taur/bivol/mânzat, de cal/iapă/mânz/măgar nemaivorbind (sau poate numai uitând total). Chiar până-n mândrele respectiv plicticoasele zile/nopți și săptămâni/luni de zile de azi, pentru români tot numai porcul a rămas cel mai preferabil și drag. Inclusiv nominalizat de toată șmechera guriță populară drept substitut ideal pentru orice alfel de sursă proteinică, ba chiar și pentru legume, fructe, zarzavat.
Pe vremuri, cirezile serioase de ovine și caprine ocupau areale relativ limitate, majoritar de deal submontan și de munte, marile turme coperind mai mult nevoile/nevoințele de comerț, export și mai ales tribut extern, relativ extern și extrem de extern. La fel ca vaca, oaia era și este preponderent crescută pentru lapte/brânză (cea din urmă și pentru atât de familiara și indispensabila, cândva, lână, respectiv piele tăbăcibilă sau blană expozabilă, pentru uniformele naționale de iarnă numite la țară cojoc, alendelon la oraș). Sacrificarea mielului e intim legată doar de sărbătoarea pascală, crăciunul fiind inimaginabil fără de porc/purcel/purcică/scroafă ecorșată și dezghiocată și tranșată la maxim. Însă pe parcursul anului profan tot acest gen suin (alături de găină/pui/cocoș/curcă/gâscă, cândva incluzând porumbelul ori cam orice altă zburătoare putea fi capturată-n laț/cușcă), caracterizează masa antidietetică și curentă a autohtonului.
Detaliile și argumentele ar fi mult preanumeroase și specioase, de ambele eventuale tabere putându-se prelungii dispute și înecări grele-n detalii, aici însă nefiind locul pentru un proces efectiv, propriuzis, de anduranță. Ideea e că, păstrat sau ba, edificiul de prestigiu conferit cu osârdie etnografico-folcloristică de partea oieritului sau păstoritului ovin trebuie să facă loc de răzbunare și altor aspecte ale economiei tradiționale, ale meseritului empiric regional, dar mai ales să permită iluminarea nestudiatelor efecte culturale ale acestora. Trebuie, printre altele, răzbunat și porcul. Și nu negreșit să ne pripim a-l lăuda și adula cu termeni atât de ușuratec folosiți uneori (Măria Sa, Porcul!...), căci bietul animal, pe cât e de docil, ușor de crescut, deci ieftin însă generos nutrițional, pe-atât nu poate fi dezlipit de topografia-i psihofiziologică foarte modestă, de porc banal/ordinar, leneș/somnoros, slinos/puturos, nespălat/mocirlos. Totuși, să continuăm a nu-i purta olecuță mai multă recunoștință (companion la fel de nelipsit din ograda sau bejenia românului precum cățelul), nu cred că-i cinstit sau posibil.
Place-ne au ba, porcul fusă și este și mai frate românului decât codrul sau calul, înafara acestuia din urmă niciun alt animal (în comparație cu porcul, boul, măgarul), nemaifiind atât de frecvent evocat sau asociat caracterului omenesc. La un adică ținând de bârfă sau de înjurătură, localnicul, vecinul, politicianul, coruptul, ba până și soțul, concubinul sau prietenul, uneori iritanți, infideli sau dezamăgitori, nu-s niciodată identificați altminteri decât prin elocventul, radicalul și atât de frecventul substantiv comun porc. (În sensul din urmă, vezi și atât de inteligent elaborata mărturisire din https://www.lapunkt.ro/2023/03/memoriile-unei-maseuze/ .)
La urma urmei, popor creștinesc până-n măduva oaselor, cum suntem ori cel puțin pretindem a fi, până când să rămânem așa de nesimțiți și mișei încât să nu recunoaștem că are și porcul niscai sfințenie-n sine? Fie și pentru simplul fapt că dacă boala vacii nebune n-a apucat a bântui și sălășlui printre grajdurile națiunii, nici de oaie zevzecă neauzindu-se dinspre albul halatelor medicale și-al combinezoanelor de abator ferecat sau cremator urgentat, în vreme ce pesta porcină ne tot agasează și troznește mortal toate acareturile, obligându-ne a masacra mii și zeci și sute de mii de nevinovate ființe suine, oare nu-i cazul a considera pios că tocmai porcul s-a găsit a deveni adevărat țap ispășitor, că însuși acest măcel sanogen reprezintă un sacrificiu sfânt și pur, curată spălare de păcate absconse, mai ales că se face la scara petrecaniilor îngrozitor de mult mai masive și pe degeaba decât se-ntâmplă cu mieii?... Aș zice că da, este timpul și cazul, de-așteptat fiind ca această bună și smerită simțire să se aprindă măcar în sufletul dacomanilor și dacopaților contemporani, cei care, considerând că anticii noștri strămoși vor fi avut fler perfect procreștin, merg pân-acolo că încolăcesc lupul cu corp/coadă de dragon taman pe sfânta cruce, poate chiar închinându-se la acest idol cu aspect satanisto-drăcesc. Blasfemie! Nu mai bine și cuminte ar ridica ei, ca pe paloșul moiseic, crucea greacă ori andreiină, pe însuși frecvent sacrificatul porc de familie, de vecinătate și crescătorie, înjunghiat și fript pe rug cu duiumul numai și numai pentru binele gurii și burdihanului nostru?
În vederea unei radicale reconsiderări a valorii, importanței și intimităților culturale ale economiei porcului, un pas pionieresc înainte, interesant și metodic, e de aflat în cartea clujanului Constantin Bărbulescu, numită Ale porcului. Eseu asupra relației om–animal într-un sat transilvan (Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2018). În care, în sfârșit, cineva/un om, iată că s-a așternut să vadă cu ochi respectuos și cinstit, de antropolog și sociolog meseriaș, povestea reală a conviețuirii dintre om și porc/scroafă în mediul economic al unui sat. Drept fiind și că experiența înțărănirii a încercat-o chiar pe spezele proprii (& doamnei personale), trudind ca un sclav pe proprietatea moșiei din jurul casei sale rurale, până la extenuanta autoexploatare (+ soția) care a și pus capăt respectivei mari aventuri. Despre cum și-a crescut porcul/porcii din propriul ocol și-acaret, sau chiar cum l-o fi/i-o fi sacrificat (de-o fi făcut-o manu propria) nu spune autorul coleg. Însă pe consăteni i-a chestionat tacticos în legătură cu absolut toate faptele și atitudinile legate de economia domestică a creșterii, sacrificării, conservării și îngurgitării produselor alimentare rezultate din porc, numai biografii animale individuale și istorii orale/discuții/interviuri chiar cu bietele bestii grobiene mai lipsind. Nu zic asta făcând vreun netrebnic mișto, deoarece în ziua de astăzi chiar se pot face lucruri de nevisat, de nepermis sau de scandalizat în urmă cu 3-4 decenii în handicapata cultură academică românească a vremii. (Apropo: în cartea-studiu de care pomeneam, doar povești, snoave și bancuri cu porci/scroafe/purcei mai lipsesc, ca și porcării propriuzise, cele din urmă precis mai zemoase auzului și grăirii decât dulcele sângerete și piftie topite în guri.) Zic tocmai fiindcă de ieri-alaltăieri tot încoace și să sperăm hăt încolo, eliminarea de hapuri și recuperarea de hopuri, plus salturi temerare care să elucideze tot felul de nișe, sunt binevenite și posibile. (Inșallah!) -continua lectura articolului pe Contributors.ro
