"Războiul este momentul adevărului, atunci vezi adevărata față a cuiva, iar România și-a arătat adevărata față, o față de prieten. Nu doar a vorbit, ci a și acționat. Nu vom uita niciodată." (g4media)
Dmitro Kuleba, ministru de externe al Ucrainei (discurs susținut la București)
Plec în această analiză de la o referință istorică, trec apoi prin două constatări ce cred că merită să fie dezvoltate și voi încheia cu o concluzie, urmată de o concluzie subsecventă. Mai întâi referința istorică. În 1921, Marguerite Harrison, corespondentă a Associated Press și considerată spioană de regimul bolșevic, a publicat "Dispărută în Moscova" (Editura Corint, 2017; n.m.), o mărturie valoroasă despre regimul sovietelor pe cale să se instaureze în ceea ce va deveni, în scurt timp, Uniunea Sovietică.
În 1920, Marguerite Harrison îi ia un interviu lui Karl Radek, copil teribil al revoluțiilor bolșevice, născut în Lvov și membru al mișcărilor socialiste revoluționare din Polonia și Germania, care s-a alăturat bolșevicilor în 1919, alegând Rusia sovietică ca țară de adopție; la data interviului Radek era secretar al Cominternului și unul din membrii influenți ai partidului bolșevic rus.
În interviul pe care cenzura bolșevică nu l-a autorizat niciodată pentru publicare (iar Harrison l-a reprodus din memorie în cartea sa), Karl Radek, pornind de la realitatea conflictului militar de graniță polono-rus ale cărui lupte încă nu încetaseră, i-a declarat nonșalant corespondentei americane următoarele (după cum îl citează autoarea):
"Mi-a spus că Polonia își dorise un război și că, oricum ar fi stat lucrurile, ar fi fost indirect provocată de Rusia să declanșeze unul, pentru Rusia fiind esențial să aibă contact cu Germania. Un lucru ce nu se putea realiza decât prin cucerirea Poloniei, nu atât cu arma în mână, cât prin mijloace propagandistice, iar Radek era ferm convins că o invazie a Poloniei ar fi urmată în scurtă vreme de o revoluție. Dacă revoluția din Germania nu reușea, era de părere că s-ar putea încheia un acord profitabil cu iuncherii (marii latifundiari germani; n.m.), prin care aceștia să fie atrași de partea Rusiei și împotriva Antantei."
Întoarcerea Federației Ruse de astăzi – prin pregătirea și ducerea războiului din Ucraina – la aceste obiective enunțate de bolșevici cu ceva mai bine de un secol în urmă - chiar mai semnificativ de atât, sprijinul popular masiv pentru ele -, înseamnă pur și simplu că imperiul rus consideră ca fiind o necesitate existențială cuplarea (inclusiv prin forță) la motorul de dezvoltare european, adică la Germania.
În termenii lui Nikolai Danilevski, ideolog al curentelor panslavist și slavofil, imperialismul rus este chemat să înlocuiască civilizația romano-germanică, în decădere, cu civilizația slavo-germanică, tânără și plină de energie creatoare. Sau, cum îi cerea Boris Elțîn lui Bill Clinton:
"Bill, îți cer un singur lucru: dă Europa Rusiei. Statele Unite nu sunt în Europa. Europa ar trebui să fie treaba europenilor. Rusia este jumătate europeanăși jumătate asiatică. (…) Poți lua toate celelalte state și să le oferi securitate. Eu voi lua Europa să-i ofer securitate. Sigur, nu eu, ci Rusia. (…) În Rusia avem puterea să protejăm toată Europa." (cursdeguvernare.ro)
Și acum prima constatare: armata rusă revendică cucerirea orașului port Mariupol (fără perimetrul uzinei Azovstal, care din ordinul lui Vladimir Putin a rămas doar încercuit) și trecerea la "a doua etapă" a "operațiunii speciale" – adică a războiului său împotriva Ucrainei -, și anume avansul către centru și sud-vest, pentru definitivarea cuceririi Donbassului și a Novorossiei.
Novorossia este, mai mult sau mai puțin în proiectele revizionismului rus, teritoriul fostului "Hanat tătar al Crimeii" (cu capitala la Odessa), cucerit de Imperiul Țarist la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Această nouă etapă a fost recent enunțată de generalul rus Rustam Minnekaev, comandantul adjunct al districtului militar central, cam în termenii următori:
"De la începutul celei de-a doua etape a operațiunii speciale, aceasta a început deja în urmă cu două zile, una dintre sarcinile armatei ruse este de a stabili controlul deplin asupra Donbass-ului și a sudului Ucrainei. Acest lucru va face posibilă asigurarea unui coridor terestru către Crimeea, precum și influențarea facilităților vitale ale forțelor militare ucrainene, porturi de la Marea Neagră, prin care produsele agricole și metalurgice sunt livrate în alte țări. Controlul asupra Sudului Ucrainei este o altă cale de ieșire către Pridnestrovie (adică Transnistria; n.m.), unde există și fapte de oprimare a populației de limbă rusă." (cursdeguvernare.ro)
Premierul Marii Britanii, Boris Johnson, observa în aceste zile că este foarte probabil ca războiul din Ucraina să continue nu doar pe parcursul anului 2022, ci și în întreg anul 2023. (digi24.ro)
Analiștii britanici înțeleg foarte bine că armata rusă nu a intrat în Ucraina ca să plece de acolo oricum sau fără să își atingă obiectivul minimal. Pentru că obținerea Donbassului și a Novorossiei nu sunt "planul maximal", așa cum apare consemnat în figura alăturată, ci un minim pe care Kremlinul îl ia în calcul înainte de a pune pe masă un (prim) plan serios de negocieri pentru oprirea ostilităților.
Se înțelege, desigur, că acest plan va fi unul prin care teritoriul Ucrainei se propune să fie pur și simplu împărțit în două, urmând ca Federația Rusă să obțină: (i) controlul întregului țărm de nord al Mării Negre și (ii) să se oprească pe Nistru la vest, urmând ca linia de diviziune vest – est să fie negociată (probabil ani buni) cu Kievul și Chișinăul, pornind de undeva de la nord de localitatea nistreană Camenca, pe la sud de Kremenciuk, pe Nipru și până la nord de Harkov.
A doua chestiune pe care o evoc decurge din prima și poate fi formulată în următorii termeni: la presiunea Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii, dar și a statelor de pe flancul estic european al NATO, Occidentul este îndemnat să facă tot posibilul, prin înarmarea Ucrainei, pentru a dejuca împărțirea acestei țări pe linia pe care am estimat-o anterior. Demn de remarcat este că inclusiv țări ca Germania, Austria sau Olanda au aderat la ideea de a furniza Ucrainei o parte din armamentul, muniția și echipamentul de care au nevoie.
Statele europene – fie că o declară deschis, fie că nu – înarmează Ucraina din simplul motiv că toate analizele strategice indică fără mare echivoc că la Kremlin sunt încă valide obiectivele expansioniste pe care Karl Radek (epurat de Stalin în 1937 și ucis de NKVD într-un lagăr de muncă) nu s-a sfiit să i le destăinuite Margueritei Harrison în interviului pe care CEKA (precursoarea NKVD și a KGB) l-a oprit de la publicare. Ori, atât timp cât Ucraina este determinată să lupte, slăbind astfel forța economică și militară a Federației Ruse, înțelept este să fie sprijinită să o facă.
Există, se știe, printre statele occidentale și un curent creat de cei care ar putea fi de acord cu împărțirea Ucrainei, dacă în acest mod se poate negocia o pace stabilă cu Federația Rusă (un deziderat utopic, desigur). Acest curent de analiză nu se află în discordanță flagrantă cu cel care sprijină înarmarea Ucrainei, este doar mai sceptic în ceea ce privește rezultatul posibil al luptei poporului ucrainean și temător cu privire la escaladarea din partea Rusiei. Citeste continuarea pe contributors.ro
