Se vorbește astăzi tot mai mult despre ”adevărata Ucraină” și „adevărații ucraineni”, despre faptul că imaginea Ucrainei pentru publicul din Europa a fost „distorsionată și menținută deformată de secole” (Lina Kostenko, 1999). Dar, așa cum replica profesorul britanic Uilleam Backer, într-un articol din publicația The Atlantic, referindu-se la discursul ținut de Putin înaintea declanșării invaziei sale criminale, „identitatea ucraineană nu este un accident și nici nu a fost inventată de Occident. De secole, ucrainenii au propria lor cultură. Doar că ei au trebuit să lupte cu încercarea imperialistă de a le șterge, diminua, minimaliza această cultură”. În ce ne privește pe noi, vecinii din sud-vest ai Ucrainei, trebuie să recunoaștem că știm foarte puține despre această țară și despre locuitorii săi. Adesea confundăm sub mai toate aspectele pe ucraineni cu rușii, împărtășind un amalgam de stereotipuri și comodități ale percepției. Referindu-se la vecinii noștri de la răsărit, ziaristul Pamfil Șeicaru scria încă din 1934 : Greu să obții o informație exactă asupra stărilor de lucruri din Rusia sovietică (– aici fiind inclusă la vremea respectivă și Ucraina , nota mea) : ...Cărțile care apar nu ne înfățișează o icoană obiectivă: se simte zvâcnind, într-un sens sau în altul tendința care deformează redarea exactă a situației (Curentul, 7 dec.). Și afirmația lui rămâne valabilă nu doar pentru perioada interbelică ci pentru una mult mai extinsă. Iar dacă despre Rusia se știa puțin și distorsionat, situația este cu atât mai valabilă pentru Ucraina. Iar Vasile Ernu constata într-un articol consacrat recent literaturii ucrainene contemporane[1] că una dintre marile probleme ale românilor din punct de vedere cultural este totala necunoaștere a vecinilor, mai ales a celor din est. Astăzi avem șansa, ca citind cărțile unor scriitori ucraineni foarte talentați și ale căror cărți au fost cu generozitate traduse în românește, să putem construi mental măcar o parte din imaginea unei națiuni care, în ciuda apropierii geografice, ne este (deocamdată) atât de puțin cunoscută. Altfel vom rămâne cu acea imagine stereotipă despre Ucraina, construită (după cum spune aceeași Lina Kostenko) ”dinsportivi și [din] politicienii corupți”.
Împiedicați „dintotdeauna” să scrie (și să publice) în propria lor limbă, mulți autori ucraineni scriu și în ziua de astăzi în limba rusă sau, dacă și-au însușit-o în urma emigrării, într-o limbă de circulație europeană (engleză, germană). Cel mai publicat (și tradus) autor ucrainean al zilelor noastre, Andrei Kurkov trăiește la Kiev dar scrie (încă) în rusă. Altfel i-ar fi fost imposibil să debuteze în anii `80 în fosta URSS. O altă scriitoare ucraineană de succes, Marina Lewycka născută într-un lagăr de muncă din Germania în 1946, scrie în engleză pentru că a crescut și trăiește și astăzi în Marea Britanie. Dar, indiferent în ce limbă ar scrie sau unde trăiesc, este important că acești scriitori au în inimă și în gând țara de unde se trag și limba în care au fost crescuți de părinți. Și chiar dacă literatura nu este descriere ci mai ales transfigurare a realității, cărțile scriitorilor ucraineni contemporani constituie pentru noi „ferestre deschise” către acea Ucraină a prezentului sau a trecutului nu foarte îndepărtat, care la rândul său poate să exprime atât de mult despre prezent.
Romanul Scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană[2] al Marinei Lewicka ne prezintă (pe fondul unor întâmplări hazlii ce se petrec în Anglia) istoria unei familii ucrainene care a suferit toate constrângerile specifice anilor `20 și `30 în URSS, pentru ca după calvarul unei deportări în Germania nazistă să-și găsească liniștea în Occident. Doar că evenimentele care se succed în Europa de Est după anii `90 vor reuși să-i tulbure existența, reconenctând-o la realitățile țării din care a fugit cândva. Își fac acum apariția în Anglia (țara lor de refugiu după război) noii ucraineni, veniți să se bucure și ei de binefacerile Occidentului. Și astfel (relativ) tânăra Valentina (sosită împreună cu fiul ei adolescent) cu o viză turistică, ajunge să se mărite cu octogenarul văduv Nikolai. Născut cu 84 de ani în urmă în Ucraina (partea vestică, cândva componentă a Poloniei), acesta se aflase la finalul conflagrației printre persoanele dislocate în Germania și conform înțelegerii dintre Stalin și Churchill nu a trebuit să se întoarcă în URSS, reușind să se stabilească împreună cu familia sa în Marea Britanie. Cînd spre sfârșitul vieții o întălnește pe Valentina, este animat nu doar de atracții erotice dar și de o solidaritate cu foștii compatrioți a căror suferință nu poate să-i fie străină. Doar că au trecut mai multe generații între ei și recuplarea psihologică este dificilă, dacă nu imposibilă. Se ajunge destul de repede la un adevărat război intra-ucrainean purtat pe „teren” englez. De o parte fiicele octogenarului complet integrate în societatea occidentală, iar pe de alta ambițioasa, lacoma și cheltuitoarea Valentina – reprezentantă a „sălbaticilor” din est, dornici de a parveni. Pe ea, adversarii ucraineni o învinuiesc la un moment dat că „se poartă ca o rusoaică”. Iar la mijloc, este bietul octogenar care ar vrea să se mai bucure de un pic de tinerețe, dar și să aibă liniște pentru tabieturile sale printre care alcătuirea unei istorii (destul de didactice) a tractoarelor, pe care ar vrea să o dedice noilor generații, având în vedere că la viața lui a fost un valoros inginer format în vechea școală ucrianeană.
Scrisă la începutul anilor 2000, cartea este de fapt inspirată din experiența de viață a autoarei, ea însăși născută în Germania imediat după terminarea Războiului și apoi transferată împreună cu întreaga sa familie, cu mare șansă, în Anglia (în loc de a fi ajuns într-un gulag din Estul îndepărat al URSS-ului cum au pățit alți cetățeni sovietici dislocați în Germania).
Cartea Marinei Lewycka a fost lăudată pentru mai multe calități printre care:„comicul picant” (Washinton Post), explorarea „experiențelor imigrantului european” (Sunday Telegraph), viziunea plină de optimism într-o perioadă de schimbări atât în Occident cât și în Estul Europei (Chicago Tribune). Dar ea reprezintă – cum remarca un coleg de breaslă al autoarei – și un ”text de manual despre istoria Ucrainei”. Și dacă aceasta nu reprezintă neapărat o calitate literară, ea se constituie într-un element de atracție pentru cititorul însetat de informație pe o astfel de temă prea puțin abordată.
Situațiile evocate în carte și personajele sunt valabile în principiu pentru mai toți imigranții est-europeni, dar „culoarea” ucraineană este inconfundabilă: poveștile despre bunici și străbunici ne poartă pe tărâmurile Poltavei, în mediul cazacilor crescători de cai pentru armata țaristă. Apoi, cu ocazia revoluției din 1917, unul dintre străbunici se implică în încercarea de a scoate Ucraina de sub jugul imperial (p. 65). Aflăm că Războiul Civil din 1919-20 nu a fost doar un război între „albi” și „roșii” – cum scrie prin cărțile noastre de istorie – în realitate, cel puțin în Ucraina ”nu mai puțin de patru armate străine au fost implicate: Armata roșie a Sovietelor, Armata Albă Imperială a rușilor, armata poloneză și armata germană sprijinind un regim marionetă” (p. 67). Nici despre foametea (provocată) ucrainenilor în 1932 – 33 la ordinul lui Stalin, când au murit între șapte și zece milioane de oameni nu s-a scris prea mult. Aflăm din cartea citată că de la gătitul șobolanilor, a ierbii și a stufului din acoperiș până la canibalism nu a fost decât un pas pe care unii l-au și făcut. Cât despre pesonajul Nikolai, „îndrăgostit” și senil la vremea narațiunii hazlii, aflăm că a trecut în tinerețe prin experiențe terifiante: în vremea studenției sale kievene, în anii `20 a fost membru al unui cenaclu literar scos în afara legii doar pentru că vroia să promoveze literatura națională. Asta în timp ce autoritățile făceau tot posibilul pentru a impune limba rusă ca lingua franca pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice (p. 43). Iar mai apoi tânărul Nikolai a stat ascuns într-un cimitir vreme de câteva săptămâni pentru a nu fi luat sub arme de sovietici.
Din amintirile ucrainenilor mai aflăm că pe timpul terorii bolșevice, desfășurate cu îndârjire la Moskova și Leningrad, pe meleagurile ucrainene oamenii se puteau bucura totuși de o atmosferă ceva mai liniștită (desigur cu excepția episodului amintit al foametei), chiar patriarhală. Asta se datora și unui temperment, se pare mai puțin violent și crud decât al rușilor: „Plugul Roșu – își amintește povestitoarea – era o zonă liberă de paranoia. Cuibărită într-un cot al Niprului, departe de principalele centre politice, fabrica își continua munca ei umilă de producătoare de unelte agricole, mașini pentru construcții, boilere și cuve. Nimic nu avea aplicație militară. Nimic nu era secret sau ultimul răcnet în tehnică. Astfel, fabrica a devenit un rai pentru savanți, ingineri, atiști, poeți și oameni care doreau pur și simplu să respire un aer curat” (p. 241)
Cu romanele lui Andrei Kurkov ne situăm mai aproape de intimitatea societății ucrainene actuale. Crima, violența, nesiguranța vieții personale apar prezente la tot pasul și sunt acceptate cu o anumită resemnare de localnici. De altfel, nici autorul nu se lansează în considerații asupra lipsei de autoritate a statului sau despre regimul politic. El doar relatează cum eroul principal din Prieten drag, tovarăș al răposatului[3] reușește cu ușurință să comande o crimă contra unei sume decente (sub 500 de dolari) promisă asasinului. Necroloagele pe care le scrie în avans eroul din alt roman, Moartea pinguinului[4] sunt foarte repede urmate de moartea suspectă, survenită la comandă a persoanelor respective. În același timp, în apartamentul în care locuiește „scriitorul de necroloage”, interlopii pot intra oricând, în ciuda încuietorilor recent schimbate, spre groaza locatarului. Locuințele de vacanță sunt protejate de proprietari împotriva hoților cu mine antipersonal pe care le îngroapă în pământ și le activează atunci când vor să asigure invilolabilitatea proprietății. În societate acționează o așa numită „lege a melcului” după care fiecare individ trebuie să se protejeze în căsuta apărată de un protector de deasupra lui. Dar violența apare chiar și de la cine nu te aștepți: un bătrânel, fost cercetător biolog, dezamăgit și singuratic în ultima parte a vieții, lasă cu limbă de moarte ca apartamentul în care a locuit să fie incendiat după moartea sa, astfel ca să nu mai rămână nimic de pe urma lui. Și tânărul care i-a purtat de grijă în ultimile zile înțelege să ducă la îndeplinire dorința bătrânului.
Și totuși, societatea ucraineană - cel puțin în marile orașe - se modernizează în ritm rapid: dolarii circulă peste tot, iar moda vestimentară din filmele americane este prezentă pe străzile Kievului. Ucigașii despre care deja s-a vorbit, se „profesionalizează” și ei și se auto-intitulează killer-i. Rămân însă și modelele vechi, unele înrădăcinate în cei aproape 80 de ani de comunism: bradul se împodobește în continuare de Anul Nou (nu de Crăciun ca în Occident) iar aducătorul mult așteptat de copii este în continuare Moș Gerilă. Băutul tradițional al ceaiului se amestecă cu consumul de cafea pe tot parcursul zilei. Dar Moskova încă mai dă tonul în multe privințe. Un polițist din Kiev primește o ofertă de angajare pe un post similar în capitala rusă cu un salariu de zece ori mai mare decât îl are în Ucraina (e drept că își găsește sfârșitul la nici un an de la acceptarea ofertei). Firele marilor rețele de trafic duc și ele tot la Moskova. Orice încercare de recuperare a persoanelor răpite trebuie să pornească de undeva din capitala imperiului, pentru a ajunge ulterior la marginile imperiului, de pildă prin Cecenia (în romanul Legea melcului). Iar Ucraina continuă a face parte din acest spațiu întins și greu de controlat cu adevărat.Citeste continuarea pe contributors.ro.
