Răul. Un studiu de caz
Mi-am propus să arăt în rândurile de mai jos de ce, în cazul acestui personaj care, dictând invadarea Ucrainei, a aruncat planeta într-o fază a istoriei considerată astăzi ca revolută, și perfect absurdă, nu e vorba de o boală mintală, diagnosticabilă ca atare într-un cabinet de psihiatrie, ci de un comportament bazat pe o triplă formatare a creierului său. Trei structuri constitutive, formate în trei laboratoare diferite, au colaborat la configurarea minții unui exemplar uman care readuce în atenția noastră problema răului, provocându-ne la o deslușire a ei cât mai realistă posibil. Pentru elucidarea „cazului Putin”, refuz o explicație facilă (mai degrabă o consolare rușinoasă pentru intelectul nostru), satisfăcută cu invocarea repetată a acelei neputințe de principiu pe care o ascunde sintagma „enigma răului”. Răul, după cum sper să rezulte la capătul lecturii, nu este o enigmă, ci lucrul cel mai „natural” din lume. Din păcate, și cel mai mare... rău.
Cele trei laboratoare
Primul laborator a fost descris amănunțit în ultimele decenii de biologi și privește „natura umană”. Este vorba de un laborator al naturii, de condițiile în care a apărut și s-a format între anii 50.000 și 10.000, pe tiparul strămoșului nostru vânător-culegător, ceea ce antropologii numesc „omul modern”. (S-a spus că dacă unul dintre acești predecesori, să spunem din anul 28.000, ar fi îmbăiat și îmbrăcat potrivit modei zilei și așezat într-un vagon de metrou – eventual butonând un mobil –, nimeni nu l-ar putea deosebi fiziognomic de pasagerii din jur.)
De-a lungul acestor 40.000 de ani s-a format comportamentul binar-antagonic al lui homo sapiens: pe de o parte, s-au bătătorit, în raporturile dintre triburi, instinctele viscerale ale violenței și crimei – căci „supraviețuirea obligă” –, niciodată evacuate pe deplin în cei cinci-șase mii de ani de istorie „recentă” a „omului civilizat”; pe de alta, tot atunci au apărut, ca ultime achiziții ale evoluției, limbajul, neuronii-oglindă (altruismul + cooperarea), imaginația și capacitatea de a proiecta. Natura umană este astfel un cocktail de emoții sălbatice și de raționalitate neîmplinită, de vreme ce ea s-a dovedit incapabilă, într-o grămadă de împrejurări, să le țină pe acestea în frâu.
Al doilea laborator este descris magistral de doi sovietologi din școala franceză: de Alain Besançon în Sfânta Rusie (2012), și de eleva acestuia, Françoise Thom, în Putin și putinismul (2018). Este un laborator al istoriei, al istorieiruse de-a lungul a zece secole în care un întreg popor s-a format în jurul ortodoxiei adoptate cu o fervoare ieșită din comun, în jurul narcisismului slavofil soldat cu credința în excepționalismul poporului rus (în „sfânta Rusie” și în unicitatea „sufletului slav”) și, în sfârșit, în jurul disprețului și urii întreținute constant – de la Ivan cel Groaznic și până la Lenin și Putin – față de civilizația occidentală. (Iluminismul lui Petru cel Mare sau al Ecaterinei a II-a n-a mers niciodată, dincolo de împrumuturi culturale, până la ieșirea din izolarea trufașă în unicitate, mesianism și în asumarea rolului de mântuitor al speciei umane cu ajutorul unui Crist trăit exemplar, și exclusiv, în varianta rusă.)
Al treilea laborator, de astă dată comportamental, descris de Thierry Wolton în cartea KGB-ul la putere. Sistemul Putin (2008) este un laborator instituțional, cel al seviciilor secrete postsovietice de origine cekistă, ele însele o prelungire, potențare și enormă amplificare a serviciilor de supraveghere și teroare din secolele țarismului. O instituție represivă unică, devenită cea mai înaltă școală de educare a răului din istorie.
Primul laborator. Așa-zisa „enigmă a răului”
Dacă ar fi fost adevărat – așa cum aflăm din Biblie – că am „căzut” din rai ca păcătoși iar Cain și-a ucis fratele, pe blândul Abel, n-am fi înțeles în ruptul capului cum a apărut răul înăuntrul Creației unui Dumnezeu infinit bun. În Autobiografia sa, Jung povestește cum, în adolescență, încercase în mai multe rânduri o discuție lămuritoare pe teme teologice cu tatăl lui, paroh într-un canton elvețian. Și, de fiecare dată, dialogurile acestea se terminaseră cu remarca iritată a tatălui: „Ah, prostii, obișnuia să spună, tu vrei mereu să gândești. Nu trebuie să gândești, ci să crezi”.
Atunci, spune Jung, „mi-am dat toată silința să mă forțez să cred fără a înțelege”. Dar nu reușește. Cum se făcea, se întreba el, că oamenii purtau răspunderea păcatului, deși Dumnezeu îi crease în așa fel încât fuseseră nevoiți să păcătuiască? Și Jung scrie:
„Adam și Eva sunt primii oameni; ei n-au avut părinți, ci au fost creați direct de Dumnezeu, au fost creați în mod intenționat astfel. Ei n-au avut de ales, ci au trebuit să fie așa cum îi făcuse Dumnezeu. Nici măcar nu știau cum ar fi putut fi altfel. Erau făpturi desăvârșite ale Domnului, căci El creează numai perfecțiunea, și totuși au comis primul păcat, pentru că au făcut ceea ce Dumnezeu n-a vrut. Cum de a fost posibil? Ei n-ar fi putut să facă așa ceva, dacă Dumnezeu n-ar fi pus în ei această posibilitate. Asta reiese și din prezența șarpelui, pe care Dumnezeu îl crease încă înainte de a-i crea pe ei, evident cu scopul ca el să-i ducă în ispită pe Adam și pe Eva. Dumnezeu în omniștiința Sa a orânduit totul astfel, ca primii părinți să trebuiască să comită păcatul. A fost deci intenția lui Dumnezeu ca ei să păcătuiască.”
Nici un om cultivat nu mai recurge în zilele noastre la legendele biblice pentru a explica nașterea ființei umane în cea de a șasea zi a Creației survenite în urmă cu vreo 6000 de ani. Apariția, în jurul anului 50.000, a omului sapiens, cu o morfologie și un comportament nedisociabile esențial de cele ale „omului modern”, este documentată în detalii de lucrările biologilor, paleoantropologilor, sociobiologilor, neurologilor, etologilor etc. din ultimele decenii (Konrad Lorenz, Richard Dawkins, Antonio Damasio, Edward O. Wilson, Frans de Waal, Daniel C. Denett, Paul Nurse, William H. Calvin, Gaia Vince etc.) Aceștia au stabilit că e mai aproape de adevăr, și mai fructuos pentru dezlegarea enigmei răului, gândul documentat arheologic că oamenii „au căzut” din junglă, și nu din rai. Și că din jungla și savana africane nu i-a alungat nimeni, ci s-au risipit singuri pe planetă în decursul câtorva zeci de mii de ani.
La sfârșitul anilor '60 ai secolului trecut a făcut furori (a fost tradusă în 23 de limbi și a urcat la 20 de milioane de exemplare în câțiva ani) o carte a zoologului Desmond Morris, The Nacked Ape („Maimuța goală”), care explica publicului larg în ce măsură purtăm încă în structura noastră emoțional-comportamentală pattern-uri ale strămoșilor noștri hominizi. Într-o carte publicată trei decenii mai târziu (The Human Animal), Morris face această afirmație pe înțelesul tuturor: „Preferăm să ne gândim la noi ca la niște îngeri căzuți, și nu ca la niște maimuțe înălțate”. Suntem „primate înălțate”, dar nu înălțate îndeajuns pentru a fi devenit oameni împliniți. Suntem o haltă către noi înșine, „veriga mult căutată între animale și omul cu adevărat uman” (Konrad Lorenz). Sau, dacă nu vom fi în stare să ne depășim prin educație structura antagonică actuală, vom deveni un prăpăd pentru noi înșine, pentru toate celelalte viețuitoare și pentru întreaga planetă.
Tot ceea ce se petrece în marginea marilor porniri pătimașe, care par multora drept o formă de nebunie, ar trebui mai degrabă să fie puse în legătură cu un „punct de trecere” pe linia evoluției creierului. Altfel spus, „cu raționalitatea încă necoaptă” a speciei umane. Aceasta este opinia neurologului William H. Calvin[1]. S-ar fi putut, spune el, ca evoluția să se fi pripit cu noi, „lansându-ne nepregătiți pe piață”. Tot ce putem spera este că nu ne vom opri în acest stadiu al evoluției, în care creierul nostru nu s-a „făcut” pe deplin, predispus oricând să derezoneze și să sfârșească prin a face imposibilă conviețuirea.
„Din păcate evoluția biologică nu face lucruri perfecte – doar se mișcă către noi «produse» cu o altă serie de defecte. Odată ce recunoaștem că suntem antropoide recent înălțate, realizăm că pur și simplu nu a trecut suficient de mult timp ca să putem evolua la versiunea 2.0, cu mai puține probleme.”
Din punctul meu de vedere, consecința cea mai importantă a cercetărilor protoistoriei o reprezintă spulberarea a ceea ce, de-a lungul mileniilor, a trecut drept o enigmă: de unde vine răul? Cum de este cu putință ca în aceeași ființă („creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”) să coexiste, în proporții variabile de la un individ la altul, un înger și o fiară, splendoarea și abjecția, supremul altruism și supremul egoism, sfințenia și viciul?
Răspunsul la această întrebare ce nu ne dă pace presupune să lăsăm deoparte imaginea omului perfect, fabricat de bunul Dumnezeu în paradis și suferind la scurt timp după Facere o prăbușire pe verticală în păcat. Dacă atribuim acestei legende o funcție cognitivă reală, atunci răul intrat în lume odată cu căderea rămâne în eternitate o enigmă. Într-adevăr, dacă imaginezi omul în afara istoriei reale, plasat în mit și rupt de pre-istorie și istorie, apărut peste noapte în paradis, ieșit dintr-odată perfect din capul lui Dumnezeu, răul este și rămâne o veșnică enigmă. Dezlegarea acestui „mister” se blochează definitiv dacă rămânem la varianta genezei din textul biblic.
Așa stând lucrurile, rezultă că nu omul ca produs al Creației este răspunzător pentru rău și păcat, ci singur Demiurgul ca autor al lui. În capitolul dedicat credinței din eseurile sale morale (Luminile și umbrele sufletului), Petru Creția spune:
„Totuși ne vom izbi veșnic de nedumerirea prezenței răului într-o lume ipotetic stăpânită de un Dumnezeu totodată bun și atotputernic. Orice credință, ca să fie credință, trebuie să trăiască cu acest spin în trupul ei.”
Și va trăi cu acest spin câtă vreme va pune întrebarea acolo unde nu trebuie și va aștepta răspunsul de-acolo de unde nu-l poate primi. Nu e nevoie, când vorbim de rău și de prezența lui în lume, să recurgem nici la cauze metafizice, nici la explicații teologice. Nu e nevoie de postularea unor diavoli conduși de Satana, care se răspândesc zilnic la răspântiile lumii, fiecare cu răutatea lui, ca să încurce și să urâțească treburile oamenilor. Agenții răului sunt cât se poate de nemetafizici, sunt oamenii „fizici” surprinși pe parcursul genezei lor naturale și apoi al civilizației lor.
Când coborâm în lungul timp în care s-au format instinctele tribale ale lui homo sapiens și urmărim apoi istoria lui, constatăm că ele nu au fost niciodată evacuate pe deplin în cei cinci-șase mii de ani de istorie recentă a „omului civilizat”. Am văzut că Brutarul Cosmic ne-a scos din cuptorul Evoluției înainte de a ne fi făcut cum trebuie. Comportamentul omului primitiv, prins în logica de cucerire a noi teritorii de vânătoare și înscris ca atare în genele de socializare ale triburilor, era aceea a unui criminal în libertate, apărat de legea nescrisă a omorului perfect justificat de accesul la resursele de hrană sau la bunurile tribului vecin. Așa se face că în actuala configurare a minții noastre coexistă două componente cu timpi de formare diferiți. Ce se întâmplă, se întreabă William H. Calvin,
