Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu unul, de câte ori aud trilul acesta nostalgic cu “şcoala de pe vremea mea” (am făcut liceul – profil teoretic – înainte de 1990), mă tot întreb cum a reuşit – cam tot pe-atunci (sunt doar câţiva între noi). – să-şi treacă Bacalaureatul d-l Ministru al Educaţiei Liviu Pop. “Pe vremea aceea”, Bacalaureatul nu era o sperietoare, căci adevăratele examene erau considerate a fi cele cu concurenţă (şi la care concurenţa era redutabilă şi cantitativ, şi calitativ), însă era un examen serios – pentru care se învăţa şi la care se cădea. Dacă un om ca d-l Pop, care are reale dificultăţi de exprimare (la nivelul minimal al unei conversaţii decente) a luat – atunci! – acest examen, atunci eu unul mă îndoiesc de faptul că trecutul va fi fost chiar aşa de roz pe cum ni-l prezintă, astăzi, subiectivitatea paseistă. Cine a trăit acele vremuri ştie că pe atunci existau Licee Industriale, ai cărori elevi “trebuiau” declaraţi absolvenţi pentru a oferi economiei mâna de lucru stabilită anterior, prin plan; ştie că – sub acestea – fiecare oraş avea o şcoală de tip cloaca maxima (tot cu nume de Liceu), în care erau adunaţi cei ce nu erau nici măcar la nivelul celorlalte Industriale (şi care, în bună parte, absolveau şi ei) şi că – undeva, “sub orice critică” – mai erau faimoasele clase de “comasaţi” (probabil moştenire a anilor ’50, cu programele lor de alfabetizare a adulţilor), adică de oameni maturi – şi cu funcţii (în armată, miliţie, vămi, gări, comerţul socialist etc.) – care-şi treceau şi ei Bacalaureatul odată cu copiii (sau nepoţii) lor. Nu era un lucru deloc neobişnuit ca la această din urmă “formă de învăţământ”, cu ocazia examenului, profesorii să fie trimişi – evident, în numele “umanismului socialist” – în clase, să le scrie candidaţilor răspunsurile pe tablă. Ar fi interesant să aflăm odată destinul postrevoluţionar al acestor oameni ai “celei de-a doua şanse”; nu m-aş mira să găsim mulţi dintre ei în ministere, în agenţii guvernamentale, în diplomaţie şi te-miri-unde-altundeva (armata şi poliţia – ba chiar şi “serviciile” – nu se pun, pentru că aici oricum erau dinainte).
Aşadar, prestaţia d-lui Pop mă face să cred că de multă vreme (nu doar de ieri, de azi) învăţământul româneasc a funţionat cu o dublă măsură: am avut o şcoală pentru cei care au învăţat onest şi au crezut în şansa unei vieţi construite pe onestitate şi pe cunoaştere şi am mai avut încă una, “pe puncte”, pentru cei cărora le trebuia şi lor o diplomă, dar care îşi investiseră timpul în activităţi mult mai profitabile decât statul la şcoală şi buchisitul din cărţi. Mai plastic spus, şcoala noastră a oscilat mereu între marele chimist Costin D. Neniţescu şi “tovarăşa” Elena Ceauşescu, chimistă şi ea, dar cu altfel de diplome şi de titluri. Mă gândesc că, chiar dacă noi privim trecutul din partea pe care-o preferăm – aceea a şcolii serioase şi a lui Costin Neniţescu –, cealaltă parte – cea a “tovăraşei” şi a diplomelor comandate de partid – a fost şi ea tot timpul acolo, la locul ei. E drept, uneori mai tăcută, dat fiind că au fost perioade când diploma corect obţinută şi şcoala temeinic făcută au contat cu adevărat, chiar şi ochii aparatcicilor politici. Au fost momentele în care ceva s-a făcut şi s-a construit şi când expertiza celui ce se pricepea avea o valoare. Invers, în epocile de decădere şi ruină – care, la noi, sunt mai lungi decât cele de “avânt patriotic” – diploma a fost ţinută ca un soi de titlu obligatoriu, fără un exerciţiu efectiv (căci posesorul ei risca să se facă de râs), dar necesar convenţiilor sociale ale momentului. Cumulând acest lucru cu nenumărătele modificări legislative care – la diverse paliere – au transformat diploma într-o obligativitate (sau într-un beneficiu de câteva procente la salariu) şi cu frustrarea celor cu o şcolarizare precară, dar care “vor ei să le-o arate” tocilarilor şi deştepţilor clasei, nu e greu de înţeles de ce diploma – goală, fără nici acoperire – are aşa mare căutare în lumea noastră. Şcoala contează pentru o franjă subţire a populaţiei: ştabi care vor ca odraslele lor “să crească altfel decât ei” (dar pentru a le prelua funcţia la un moment dat), părinţi din ceea ce ar fi la noi middle class-ul, care-şi împing copiii să scape din iadul românesc cu ajutorul universităţilor străine şi talente genuine ce se duc să-şi dea măsura acolo unde se simt chemate. În rest, fac şcoală aici cei care ce simt legaţi de o vocaţie ce poate fi convertită în meserie şi diverşi zănatici ce trăiesc cu capul în nori. Pentru restul – şi restul e majoritatea strivitoare a populaţiei – şcoala nu contează decât ca obligativitate şi, eventual, ca diplomă, de care pot profita ulterior. Această majoritate nu leagă diploma de nişte cunoştinţe, ci mai curând de un soi de datorie a statului, analoagă serviciilor sociale. Cu alte cuvinte, diploma ar trebui să fie “pentru toţi”, un drept, nu o dovadă a unui parcurs educaţional. Oamenii aceştia vor diplomă nu pentru că sunt dispuşi să înveţe pentru ea, ci – dimpotrivă – pentru ca pe baza diplomei, la fel ca pe baza certificatului de handicap sau de pensie (de altminteri şi pe acestea e bătaie, şi din aceeaşi raţiune), pot obţine nişte privilegii economice şi/sau sociale. În anumite cazuri privilegiile acestea sunt înduioşător de mici (câteva sute de lei salariu), dar în altele – cum am văzut-o din odiseea “Academiei” d-lui Gabriel Oprea – pot fi remarcabil de mari. În fine, o diplomă, mai ales superioară (de masterat sau de doctorat) îi permite posesorului ei să scurtcircuiteze arcanele administraţiei şi ale birocraţiei şi “să se aleagă” rapid (mai ales dacă “se dă cu cine trebuie”) într-un “post de conducere” din care poate duce, liniştit, viaţa unui “pensionar de lux”. Şi cum aceasta e paradigma absolută a realizării în lumea noastră, nu trebuie să ne mire faptul că bătaia e atât de mare pe nişte hârtii a căror acoperire reală e subiect de amuzament şi bătaie de joc.
E limpede că acestei categorii de doritori de diplome, “ca să fie”, “că nu şti când şi la ce sunt bune”, le-a adresat d-l Pop apelul la ce-a treia sesiune de Bacalaureat, menită “a le mai da o şansă”. Sigur că măsura se înscrie pe linia populismului greţos pe care îl cultivă – prin discursuri agramate şi pusee haotice – actuala guvernare. Acum, că se vede că nu mai sunt bani de dat fiecărui doritor, oferim diplome; las’ că şi cu ele – “dacă şti să te-nvârţi” – se poate face ceva. Iar segmentul de populaţie pe care îl vizează cuvintele Ministrului se mulţumeşte cu orice, dacă e să fie pe gratis. O a treia sesiune de Bacalaureat e o ocazie minunată de “a da” ceva poporului – nu se gândeşte românul în primul rând la “copilaşii lui”? – fără a duce mâna la buzunar. Practic fără a plăti nimic, decât, eventual, “coordonatorii” din Minister ai “procesului de examinare”. Căci nu e deloc greu să se scoată o Ordonanţă de Urgenţă care să treacă gestiunea – şi costurile – acestui examen cu repetiţie, la fel ca plata restanţelor salariale, în sarcina şcolilor. Altfel spus, profesorii de rând vor mai avea o corvoadă – neplătită, sau ridicol plătită – în plus. Departe de-a fi un lucru rău, acesta e – din perspectiva Ministerului (şi a partidului ce-l mână-n luptă) un lucru foarte bun, căci – pe de-o parte – se mai apasă un pic pe gâtul profesorilor (să nu cumva să le vină ideea să iasă în iarnă şi să vocifereze prin pieţe), pe de alta, li se dă de înţeles că “academismul” (adică corectitudinea) la corectat îi costă timp din vacanţele lor. Aşa că mai bine sunt “înţelegători” de la prima – cel mult a doua – încercare a candidaţilor. Că dacă nu… Ce se va întâmpla cu profesorii de la şcolile cu mulţi elevi incapabili să dea Bacalaureatul? Şi dacă d-lui Pop îi va veni un gând – de o rară nobleţe – de-a le da o şansă lunară celor care sunt, mereu, discriminaţi de profesori? Ei, ia mai gândiţi-vă! În fond, de ce n-ar fi elevii noştri buni? Căci dacă noi îi judecăm aşa cum îi judecăm, ce să mai spunem de străini? Ei atâta aşteaptă! Şi, dacă nu ştiaţi, Eurostat-ul (statistica europeană comparată) ne dă mereu – inclusiv foarte recent – pe primele locuri ale abandonului şcolar în Europa şi, în egală măsură, arată că acesta are la noi o tendinţă crescătoare. Or, nu e bine să apărem mereu codaşii Europei – plus că aceasta se mai poate răzgândi şi cu privire la ceva fonduri dedicate educaţiei – aşa că putem “cosmetiza” puţin cifrele cu încă o sesiune de Bacalaureat. De pildă: în loc să le cerem candidaţilor certificatul de absolvire al celor 12 clase, nu e mai bine să le cerem doar buletinul şi, dacă au peste 18 ani, să facem cu ei “un program intensiv de pregătire” (evident, executat după ore, tot gratuit, de profesori), pentru a-i aduce în situaţia de a susţine examenul? Bineînţeles, dacă nu venea d-l Funeriu cu năstruşnicia supravegherii video a examenelor – care traumatizează atâţia nevinovaţi care s-ar mai “inspira” şi ei (adică ar folosi informaţia – ce altceva?) – azi doar Coreea de Nord ne-ar depăşi la cifra absolvenţilor de liceu, licenţă şi masterat. Aşa, trebuie să ne descurcăm, odată ce ne-am pierdut creditul, în condiţii mult mai dificile. De aceea o sesiune în plus a Bacalaureatului, a Licenţei şi examene de câte ori vrea clientul sunt lucruri cât se poate de bine venite. Ba poate, într-o zi, pentru a nu mai “stresa” alegătorii – care au, se ştie, multe de făcut – vom renunţa cu totului la examene, “pentru ca fiecare să se realizeze aşa cum merită”. Nu e frumos? Nu chiar aşa precum câteva sute de euro lunar pe card, dar – trebuie să recunoaştem – e mai mult ca nimic. Iată ce ne promite d-l Pop, de când a început d-na Olguţa Vasilescu să tacă.
Toate aceste lucruri relevă nu doar de populism, ci şi de o inconştienţă cu potenţial destructiv. Căci şcoala nu e o “transmitere de informaţii” neutră, nici o parcare pentru copiii ai căror părinţi sunt la lucru, ci o instituţie fundamentală a societăţii. Cunoştinţele pe care ea le distribuie nu structurează doar mintea elevilor, ci – prin aceştia – creionează structura societăţii de mâine. Şcoala e un mediu competitiv şi competiţia şcolară (care, la început, decantează cunoştinţe şi, mai apoi, expertiză) e chemată a oferi o ordine a asumării responsabilităţilor sociale. Altfel spus, cei care învaţă cel mai bine, cei care asimilează moştenirea cunoaşterii sunt cei care, tocmai prin aceasta, se situează în avangarda experimentării noului şi sunt cei de la care societatea aşteaptă următorul pas înainte. Da, şcoala este şi trebuie să fie democratică, adică deschisă tuturor, oferindu-le tuturor cât mai mult – şi cât mai bine – din ceea ce a sedimentat trecutul, însă, în acelaşi timp, şcoala e un mediu al selecţiei celor mai buni, adică a celor a căror cunoaştere se va adăuga, instituţional, celei moştenite de la înaintaşi. Performanţa şcolară – indiferent de tipul şcolii, dar mai ales la nivelele ei superioare – e chemată a se converti în vrednicie socială. În fond, de la cine, dacă nu de la cei mai buni ucenici într-ale cunoaşterii suntem în măsură a aştepta un viitor mai bun? Cei care învaţă azi, învaţă pentru a ne da, mâine, tuturor rodul muncii lor. De aceea o societate care se respectă le oferă toate condiţiile, îi încurajează în toate modurile şi îi promovează acolo unde munca şi talentul lor înseamnă plusvaloare pentru toţi.
Invers, o societate cinică, rătăcită în debandanda minciunii şi a furtului îi ignoră şi-i batjocoreşte până într-acolo încât îşi iau lumea în cap şi se duc încotro văd cu ochii. Societatea aceasta cinică şi construită pe minciună şi pe furt are oroare de inteligenţă şi de onestitate; esenţa ei e “spiritul de gaşcă” şi intimidarea pe care-o induce acumularea brutalităţii. O asemenea societatea are la vârf o haită de “şefi” care se comportă aidoma căpeteniilor năvălitoare: jefuiesc fără milă totul şi, mai ales, consideră că tot ceea ce înhaţă li se cuvine. Cine sunt ei, de fapt? Îi ştiţi, i-aţi văzut, chiar dacă nu le-aţi prea vorbit, în anii de şcoală: erau tipii aceia din ultima bancă, ce jucau cărţi în ore, care făceau hărmălaie la profesorii mai liniştiţi, ce vă propuneau un deal cu diverse în pauze şi deveneau extrem de insistenţi în a vă cere lucrările cu ocazia diverselor teze şi teste. Băieţii şi fetele acelea care ţineau să pară mai mari decât toţi, care vorbeau buruienos şi-l mai înghesuiau pe câte unul prin colţuri; cei care – tocmai pentru că erau cam evitaţi de ceilalţi (între care şi d-voastră) – se găseau şi se adunau între ei, târându-şi umbra ameninţătoare printre blocuri. Nu le-aţi acordat prea mare importanţă, eventual aţi râs de vreuna din glumele lor prea apăsate şi, după şcoală, i-aţi uitat, crezându-i pierduţi prin cine ştie ce Spanie sau Italie. V-aţi înşelat! Iată-i, sunt aici, în primul plan, pe ecrane şi în presă, “şefi” de agenţii şi “deconcentrate”, miniştri şi parlamentari, etalându-şi fără jenă atât burzuluiala din alte vremi, cât şi diplomele, mult superioare celor ale d-voastră. Sunt cei care ne conduc. Din trecutul lor au moştenit agresivitatea şi structura de haită. Ei sunt cea mai bună dovadă a eşecului şcolii româneşti.
Citeste intreg articolul s i comenteaza pe Contributors.ro
