Inițiafrica pentru familie

de Andrei Gaitanaru     Contributors.ro
Joi, 20 octombrie 2016, 17:29 Actualitate | Opinii

Andrei Gaitanaru
Foto: Arhiva personala

Proiectul de modificare a modului în care este definită familia în cadrul Constituției, susținut de mai multe Biserici creștine, a fost o greșeală. Nu susțin acest lucru în pofida faptului că sunt ortodox, ci tocmai pentru că sunt unul sau, cel puțin, pentru că încerc să fiu unul. Ceea ce înseamnă că mă străduiesc să cunosc pe cât pot de bine tradiția Sfinților Părinți ai Bisericii și să o interiorizez prin intermediul vieții bisericești. Din perspectiva acestei experiențe, pe măsura șubredei mele puteri, sunt interesat de interacțiunea dintre Biserică și societate. Astfel, urmărind chestiunea schimbării modului în care familia este definită în Constituție, am ajuns treptat la concluzia că Inițiativa a pornit de la o îngrijorare legitimă pentru modul în care Creștinismul înțelege lumea, dar a sfârșit prin a acționa pe coclauri străine acestuia.

Preambul: Democrația, Constituția și credințele

Prima mea nedumerire a fost una de tip juridic. Nu reprezintă centrul argumentării mele, dar nici nu o pot ocoli. Cum de se poate ca într-o democrație contituțională majoritatea să impună ceva unei minorități, mai ales o definiție? Spun „mai ales” pentru că definițiile nu sunt detalii nesemnificative. Dimpotrivă, prin intermediul lor lumea capătă sens. Sunt făcătoare de realitate. Așa că îngrijorarea este cu atât mai legitimă.

Pot creștinii să impună la nivelul Constituției o definiție a familiei și a căsătoriei conformă antropologiei creștine? Dacă ne grăbim să spunem că da, ar trebui să ne întrebăm atunci de ce nu mergem ceva mai departe. De ce, de pildă, creștinii ortodocși nu ar cere scoaterea în afara legii a celorlalte culte. În fond, conform Ortodoxiei, la noi este învățătura cea dreaptă. Celelalte confesiuni sunt, ca atare, mai mult sau mai puțin heterodoxe. Iar alte culte sunt de-a dreptul erezii. Câtă vreme avem majoritatea, de ce să nu impunem restrângerea conceptului de „cult” conform învățăturii ortodoxe? Avem o lege a cultelor?! A se slăbi! O modificăm și pe ea. Sau putem să o luăm invers. Ce s-ar întâmpla dacă creștinii ar fi minoritari în România, iar o majoritate atee ar decide să adauge în Constituție faptul că Dumnezeirea este o plăsmuire a minții? Ce ne-ar mai putea proteja în acel context? Singura noastră pavăză ar fi tocmai canonul constituțional care filtrează prin intermediul legilor sale deciziile majorității din cadrul unei democrații.

Într-un sistem politic ghidat de legea constituțională sunt garantate drepturi universale ale omului și nu sunt permise excepții de la acestea doar pentru că un grup mai numeros dorește acest lucru. Constituția oferă cadrul legal fundamental al unei țări. Ceea ce înseamnă că vorbim despre legi care se aplică tuturor, în aceeași măsură, indiferent de sex, majoritate sau minoritate, rasă, religie, greutate, înălțime, lecturi sau umor.

Dar poate că nu toți vor fi convinși de argumentul constituționalismului. În fond, etnocentrismul și filetismul au parazitat de mai multe ori discursul hristic. Așa că povestea asta despre drepturi, majorități și minorități poate suna ca niște chimvale răsunătoare în urechile multor creștini.

Două definiții ale cununiei și limitele libertății

Vom vedea că problema se conturează mai bine atunci când ne dăm seama că definiția căsătoriei și a familiei folosită de Constituție nu este totuna cu cea regăsită în interiorul antropologiei și al eclesiologiei ortodoxe. Pentru Stat cununia înseamnă punerea sub protecția legii a relației dintre două persoane, de la bunuri comune până la sentimente reciproce strict subiective. Această definiție este una funcțională pentru orice cetățean al României, fără excepție. Pentru Ortodoxie cununia este o Taină care semnifică uniunea dintre două persoane de sex opus în fața lui Dumnezeu, împlinită de Dumnezeu și al cărei scop este realizarea la nivel personal a unei alte Uniuni cu Însuși Dumnezeu. Obiectivul ei principal nu este acela de a legitima juridic un fel de parteneriat sexual sau emoțional între două persoane. Ci este acela de a deschide una dintre cele două căi de luptă împotriva avatarurilor egocentrismului, monahismul sau mariajul. Această definiție este una care ține doar pentru creștini și numai pentru aceștia, fără a putea fi impusă celor care nu au nici o legătură cu orizontul creștin de înțelegere a lumii. Dar de ce nu ar putea un creștin să le impună altora ceea ce el știe că este mai bine chiar și pentru ei?

Pentru că dacă face acest lucru, creștinește vorbind, tocmai a părăsit Creștinismul. Ceea ce tocmai a sacrificat este libertatea, condiția fundamentală a relației cu altcineva și a relației cu Dumnezeu. Atunci când vorbim despre Cununia civilă, nu îi poți obliga pe ceilalți să adere la înțelegerea ta asupra lumii și asupra scopului acestei vieți. Nu-l poți obliga pe un altul care nu are o relație cu Dumnezeu sau care nu are același gen de relație cu divinitatea să accepte o definiție a căsătoriei și familiei care presupune ascensiunea spre dumnezeire. O parte dintre cetățenii României înțeleg prin căsătorie și prin familie o instituție care nu are nici o legătură cu Dumnezeu sau cu maniera creștină de înțelegere și trăire a dumnezeirii. Un creștin poate privi cu părere de rău acest fapt, dar nu ar trebui să îl interzică și nu ar trebui să impună altceva. Poate simți durere pentru cei care trăiesc în afara unei relații cu Dumnezeu, dar nu are voie să îi acuze pentru acest lucru. Le poate vorbi despre perspectiva sa, dar nu le-o poate impune.

Cum ar fi dacă o altă inițiativă a laicatului ar milita pentru adăugarea în Constituție a faptului că adulții care nu sunt căsătoriți trebuie asumați în mod obligatoriu ca monahi?! Sigur, mi se va răspunde pe bună dreptate că asta e altceva, că monahismul presupune alegerea, libertatea omului, fiind vorba despre o cale abruptă și dificilă de aprofundare a relației cu Dumnezeu. Dar cununia religioasă și familia creștină nu sunt și ele același lucru, adică o altă cale de aprofundare a relației cu Dumnezeu? Nu implică și asumarea acestei căi libertatea fiecărei persoane? Și, dacă admitem asta, cum putem impune în Constituție o definiție Creștină a familiei?! Răspunsul este simplu: în lipsa unei pastorații vii și lucide, sensurile Tradiției zac aruncate la colțul uitării, în timp ce secularismul face ravagii prin conștiința credincioșilor.

Pentru că atunci când te opui unui contract civil între două persoane de același sex, spunând că nu poate fi numit „familie”, fie omiți faptul că este avută în vedere o altă definiție a familiei, care nu presupune vreo relație cu divinitatea, fie ai uitat tu însuți că, potrivit Ortodoxiei, în cazul căsătoriei și familiei nu este vorba despre un contract juridic între două persoane, ci despre un drum în doi către Dumnezeu. Și că Tradiția Părinților Bisericii ne spune că, la fel ca orice drum, și acesta presupune o metodologie, cerința heterosexualității fiind parte a acesteia. Cu alte cuvinte, că pentru a ajunge cu bine la destinație, anumite reguli trebuie respectate. Să ne amintim despre ce este vorba.

Vocația monahală a creștinismului

În cadrul creștinismului, monahismul și căsnicia au un scop ultim bine determinat: mântuirea, comuniunea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea omului. Nicio altă țintă nu este mai importantă, niciun alt obiectiv mai urgent. „Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine nu este vrednic de Mine. Cine își va păstra viața o va pierde; și cine își va pierde viața pentru Mine o va câștiga.” (Matei 10, 37-39)

Altfel spus, redobândirea comuniunii cu Dumnezeu nu funcționează cu rezerve tactice. Nu poți declara importanța absolută a îndumnezeirii, pentru a te mulțumi să descoperi iubirea lui Dumnezeu doar pentru două-trei ore la final de săptămână sau de Crăciun, atunci când se zice că harul se dă la superofertă. „Să îl iubești pe Domnul, Dumnezeu tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta.” (Marcu 12, 30) Nu se zice nimic despre lăsarea vreunui rest.

Creștinii ar trebui să fie oamenii unui singur scop, îndumnezierea. Se înțelege și mai bine acest lucru atunci când ne uităm la unul dintre cuvintele cele mai grele ale vocabularului creștin: „păcat” nu înseamnă doar eroare, greșeală, încălcare, așa cum o spune echivalentul latin „peccatum”. Ci el mai înseamnă și deviere, conform echivalentului grecesc „amartia”. Așadar, greșeala apare atunci când creștinul deviază, când se abate de la scopul propus. Iar avertismentul evanghelic potrivit căruia „nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni” (Luca 16, 13) este înțeles cel mai adesea din perspectiva aceleiași necesare concentrări asupra unui obiectiv unic.

Să ne amintim ceea ce am uitat și să ieșim din moțăiala creștinismului de salon. Creștinismul nu este acomodant, ci este un scandal pentru această lume. Acum două mii de ani, câțiva tineri care îl urmau pe Iisus, fiul lui Iosif și al Mariei, au strigat lumii că El este Hristosul, adică Dumnezeu făcut trup. O spuneau trântind de pământ comoditatea fariseică a credinței, amendând suficiența burgheză a preoției care nu mai are nevoie de Dumnzeu, biciuind negustorii sfințeniei.

Să ne amintim. În esența sa, Creștinismul are o vocație monahală, unificatoare. Nu în sensul chemării spre o călugărire instituționalizată, ci în sensul în care spunem că prin intermediul său omul este ajutat să-și găsească unitatea interioară, convergența întregii sale ființe către scopul propus: uniunea cu Dumnezeu, îndumnezierea. Numele de „monah”, din grecesul „monachos”, derivat din „mono-”, vine de la „solitar”, „a fi de unul singur”, dar și de la a fi „a fi unul”, „a fi unificat”. Tradiția Sfinților Părinți îi numește pe cei care caută această unificare ca fiind „monahi” sau „monotropi”, ori „însingurați”. Iar unul dintre textele care fixează ținta acestei înțelegeri este pasajul din Evanghelia după Ioan în care Hristos spune: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (Ioan 17, 21)

Potrivit Tradiției Sfinților Părinți, cel care vrea să devină una cu Unul Dumnezeu caută să se unifice, să se adune din împrăștierea gândurilor și a pornirilor firii. Pentru a putea deveni una cu celălalt, el trebuie să se însigureze față de toate avatarurile egocentrismului și ale iubirii de sine (philiautia). Iar cele două căi care îl ajută să facă acest lucru sunt monahismul și căsătoria.

Or, pentru Creștinism, în ciuda aparențelor și surprinzător pentru majoritatea creștinilor, căsătoria este o cale de unificare, o altă formă de monahism. Ceea ce îi este propriu monahismului poate funcționa și în interiorul vieții de familie. Practica ascultării, ca prețuire a voii celuilalt, și nu ca hatâr sictirit sau ca supușenie defensivă, poate fi asumată în mod reciproc de soț și soție. Călăuzirea duhovnicească oferită de un Părinte cu discernământ este și ea obligatorie. Ca în cazul călugăriei instituționale, rugăciunea, posturile și înțelegerea textelor tradiției sunt și ele de aprofundat treptat și cu stăruință, întotdeuana adecvate contextului de viață.

Singura diferență marcantă este aceea că viața de familie, față de monahismul ca instituție, nu pune între paranteze sexualitatea. Însă ceea ce scapă de obicei atenției este faptul că și pentru monahi, și pentru laicii care trăiesc în lume, sexualitaeta este înțeleasă la fel. Diferă doar modul în care ea este abordată. Or, tocmai de înțelegerea acestei gestionări depinde priceperea motivului pentru care, potrivit creștinismului, homosexualitatea este o aprindere a firii trupești, iar familia homosexuală un oximoron.

Dosarul corporalității în creștinism

Conform Scripturii, căderea adamică a venit la pachet cu dobândirea „veșmintelor din piele” (Geneza 3, 21). Îi zărim parcă pe Adam și pe Eva izgoniți din grădina desfătării, ducând pe brațe un pachet de haine noi, adecvate mediului ostil în care erau surghiuniți. Însă Părinții Bisericii au văzut în imaginea hainelor de piele mai mult decât un detaliu vestimentar. Nu este vorba nici despre corpurile materiale, pentru că Tradiția nu a obosit să tot repete că omul a fost creat dintru început cu un suflet și un trup. Adam și Eva au fost înveșmântați în piele, iar noi știm că pielea aceasta a veșmintelor nu poate fi decât moartă. La Sfântul Grigorie de Nyssa, unul dintre Părinții care a scris cele mai relevante tratate pentru această temă, pieile moarte (nekron dermaton) îmbrăcate de om înseamnă necrozarea corporalității, pierderea elasticității unui trup nemuritor. Vitalitatea luminoasă a trupurilor s-a rigidizat, rămânând doar oase, zgârciuri și piei. Calitățile unei corporalități subtile au luat forma mai brută a diferenței de gen, cu variile sale forme de manifestare și de alterare. Copilăria, maturizarea, îmbătrânirea, îmbolnăvirea, moartea, sexualitatea, chiar și căsătoria și nașterea sunt semne ale intrării omului în tropicul morții.

Dar „hainele de piele” ne mai vorbesc și despre faptul că Adam și Eva au au îmbrăcat o fire trupească, că întreaga lor fire – și cugetul, și corpul – a devenit trupească. Funcțiile psihice și intelectuale iau în greutate, devin corporale, energia lor este investită doar spre satisfacerea chemărilor trupești. O fire trupească, un cuget trupesc, opuse firii duhovnicești. O fire trupească în care toate facultățile funcționează disparat, parcă împotriva celorlalte și niciodată complet, doar cu sincope și cu întreruperi. Bucuria spirituală este și ea înlocuită de plăcere, care este însoțită îndeaproape de durere. Ca pentru a face clar că în orizontul morții nimic nu durează, nimic nu scapă alterării și degradării. Viața este substituită de supraviețuire.

Literatura Sfinților Părinți ne spune că, înainte de cădere, punctul de convergență al dorințelor și al gândirii omului era capacitatea acestuia de a fi chip al lui Dumnzeu, adică de a oglindi divinitatea. Evagrie Ponticul – unul dintre primii Părinți ai Bisericii care a dezvoltat această învățătură, fiind interesat de aplicarea ei în cadrul practicii ascetice – explica în tratatele sale că aducerea împreună a intelectului și a afectelor este asigurată de o înșurubare de sus operată de facultatea contemplării, nous-ul, chipul lui Dumnezeu din om, înțeles ca facultate de receptare a divinității.

Or, căderea aduce pierderea statutului de chip al dumnezeirii. Facultatea receptării lui Dumnezeu se atrofiază. Iar în absența conținutului dat de Sus, facultățile omului se orientează imediat și exclusiv spre ceea ce rămâne prezent, adică spre mișcările și aprinderile trupului. Altfel spus, pentru că obiectul dorințelor nu poate rămâne vacant, puterea de a dori se orientează spre ceea ce se dă prin simțuri și cugetare. Decuplate de la ascensiunea către Dumnezeu, dorințele omului tind să se comporte autonom, acestuia fiindu-i dificil să le confrunte și să le stăpânească doar pe calea rațiunii. Ba mai mult, a stăpâni pasiunile înseamnă a rămâne, în continuare, sub influența lor, situație neplăcută pe care Aristotel o remarcase, deja, atunci când vorbea despre omul encratic, omul în putere, omul care are forța de a-și stăpâni patimile tocmai pentru că este încă locuit de ele. Căderea și înveșmântarea în piele moartă au ca efect durerea, sudoarea, efortul, nașterea în chinuri, boala, moartea, foamea și, printre alte forme de alterare, diferența de gen și sexualitatea. Odată cu pierderea stării edenice, firea omului devine trupească, opacă față de regimul spiritual al ființei. Dorințele și gândurile sale se înveșmântează în piele. Omul este îmbrăcat cu hainele de piele moartă, noua colecție prête à mourir.

Însă Tradiția ne mai spune că Dumnezeu a îngăduit această încorporare a morții tocmai pentru ca omul să aibă ocazia de a se confrunta cu ea, de a conștientiza consecințele alegerii făcute și de a se elibera de ea. Neajunsul este convertit în oportunitate. Pentru că umanitatea are ocazia de a învăța și de a-și vindeca pofta de moarte gustând din paharul degradării. Astfel, corporalitatea, cu toate cele neplăcute ale sale, devine prilej de înțelegere.

Dosarul creștin al sexualității

Chestiunea sexualității este și ea parte din această pedagogie. Părinți precum Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeau despre „un alt mod preștiut de Dumnezeu, pentru înmulțirea oamenilor” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, EIBMBOR, București, 2006, p. 395), care a fost pierdut odată cu îmbrăcarea hainelor de piele. În ochii Părinților din primele secole ale creștinismului, episodul Bunei Vestiri ilustrează posibilitatea acestui alt mod de a procrea.

Cu toate că nu există încă o lămurire sistematică a dosarului sexualității în creștinism, anumite aspecte sunt mai bine conturate. În primul rând, sexualitatea este gândită dintr-o perspectivă funcționalistă. O avem ca modalitate de perpetuare, așa cum o au toate celelalte animale. De unde, însă, necesitatea familiei, a heterosexualității și a monogamiei? Pentru că una nu decurge din alta. Observarea animalității nu ne ajută. Printre animale sunt reperabile toate tipurile de manifestare sexuală. Unele specii sunt perfect monogame, altele sunt heterosexuale, altele manifestă homosexualitatea sau poligamia fără rețineri. Bazarul animalității ne arată că orice merge. De unde, atunci, restrictivitatea? Învățătura Sfinților Părinți ne spune că promiscuitatea sexuală a omului este una dintre consecințele înveșmântării lui în hainele de piele, adică ale reducerii firii sale la un comportament propriu corporalității animalice.

Ca atare, la cel dintâi nivel al interpretării creștine a dosarului sexualității, mariajul, familia și heterosexualitatea sunt modalități de înfrânare a unei funcții naturale care, oferind un grad de plăcere atât de mare, tinde să se manifeste exuberant, în toate formele posibile și cu puterea de a confisca omul așa cum o face orice patimă. În jargonul bisericesc, „desfrânarea” stă pentru o viață sexuală lipsită de frână, de limită și de opreliști. Ceea ce în sine nu este nicicum, adică nici bine, nici rău. Îi dăunează doar celui care caută să rămână orientat către principalul său scop, receptarea dumnezeirii prin eliberarea de orice altă patimă sau dorință care îi aprinde și îi confiscă firea. Însă acesta nu este un argument suficient. Pentru că ni se va putea răspunde, pe bună dreptate, că un cuplu homosexual poate avea o viață erotică moderată până la austeritate și că își poate trăi viața de cuplu în lumina unei căutări spirituale.

Astfel, la un nivel mai adânc, trebuie să ne aducem aminte de faptul că, potrivit Tradiției Sfinților Părinți, sexualitatea este un prilej de a înțelege plăcerea unei înclinații subiective ca ecou al bucuriei duhovnicești de a fi agent al unei noi vieți ce se dă ca icoană a învierii. O subliniază Panayotis Nellas, un briliant teolog grec al secolului XX, atunci când spune că, „lucrare a iubirii de sine [philiautia], plăcerea este depășită în căsătorie pentru ca, în cazurile în care iubirea de sine cedează locul iubirii agapice, să se transfigureze în bucurie spirituală.” (Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 105) Despre acest aspect, teologia creștină mai are rânduri de scris, pentru a da deoparte numeroasele neînțelegeri care îl acoperă. Pentru teologia Ortodoxă, nașterea de copii nu e doar o împlinire a poruncii divine date omului de a crește și de a se înmulți, ci și o formă de manifestare a iubirii agapice, adică a acelei iubiri înțelese ca dăruire totală față de celălalt, dincolo de orice plăcere egocentrică. Ni se va spune, însă, tot pe bună dreptate, că sunt și cupluri formate din parteneri infertili, care nu pot zămisli copii. Și, cu toate acestea, ele sunt legitime și perfect asumate ca familie. Ba chiar nu le este refuzată nici viața sexuală, în pofida unei infertilități evidente. Dacă astfel de situații sunt acceptate, de ce un cuplu homosexual nu poate fi legitimat ca familie dintr-o perspectivă creștină?

Pentru a răspunde, să mergem mai departe și să ne mai amintim că, potrivit Tradiției Sfinților Părinți, căsătoria și familia sunt laborator al restaurării statutului omului de chip al lui Dumnezeu și, prin aceasta, laborator al comutării de la firea grea și trupească la firea subțire și spiritualizată. „Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur, și nimic pământesc întru sine să nu gândească”, se spune într-unul dintre Troparele din Sâmbăta Mare.

În atanorul familiei, cărbunele trupesc este ars pentru a se transforma în minereu diamantin sau în aur duhovnicesc. Iar acest chip nu presupune doar unificarea facultăților omului sub acea orientare contemplativă către Înalt, ci regăsirea firii originare a omului, prilejuită de unificarea celor doi prin taina cununiei într-un singur trup. „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup.” (Matei 19, 5-6) Iar în această unificare, diferențele de gen sunt topite într-o indiferență de gen adamică: ”Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască; pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus.” (Galateni 3, 27-28) Cel care se înveșmântează în Hristos devine locuit de Dumnezeu, și nu de variile funcții, posturi, dorințe, chemări sau deosebiri proprii firii trupești. Ființa sa este orientată spre cele de sus. „Așadar, dacă ați înviat împreună cu Hristos, pe cele de sus căutați-le, acolo unde este Hristos, șezând de-a dreapta lui Dumnezeu; la cele de sus cugetați, nu la cele de pe pământ.” (Coloseni 3, 1-2) Fiecare om „este chemat să devină prin voința sa ceea ce n-a vrut să devină Adam: ‘făptură a lui Dumnezeu după natură, dar fiu al lui Dumnezeu și dumnezeu prin Duhul după har’.” (Nellas, p. 108)

Așadar, potrivit învățăturii creștine, căsătoria și familia nu reprezintă prilejul afirmării diferenței de gen, ci, dimpotrivă, tocmai cadrul în care această diferență poate fi dizolvată pentru a fi redobândită firea duhovnicească a omului de dinainte de cădere. Însă, ni se va putea răspunde, dacă bărbatul și femeia sunt chemați să formeze un cuplu în care diferența de gen este abolită, de ce contează așa de mult ca heterosexualitatea să stea la baza formării unui astfel de cuplu? În fond, vorbim despre ceva ce se va pierde în cele din urmă pentru a fi regăsită corporalitatea diafană a omului Adamic.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













2222 vizualizari
  • -3 (7 voturi)    
    Excelent scris, bravo ! (Joi, 20 octombrie 2016, 17:47)

    Radu_B [utilizator]

    De mult nu am mai citit o expunere atat de curata de patimi, neviciata de subiectiv si atat de educativa.

    Foarte bine structurat, delicios de analitic, bine echilibrat ! O placere, va multumesc !

    R
  • +2 (8 voturi)    
    Aparent (Joi, 20 octombrie 2016, 18:45)

    Alethea [utilizator]

    Aparent corect, dar exact aici e si buba, prietene. Ai aproximat ca sa iasa ce vrei tu, nu Insusi adevarul. Adevarul e foarte aproape, dar nu vrei sa-l vezi. Si asta e trist. Lumea asta e deja suficient de amarata- sa n-o mai intristam si noi cu lucruri contra firii.
  • 0 (2 voturi)    
    Mintea strâmbă (Joi, 20 octombrie 2016, 21:23)

    mprodanus [utilizator]

    Chiar și atunci când aparent strălucește, "mintea strâmbă si lucrul drept îl strâmbă". A spus-o Parintele Arsenie (Boca) și mare dreptate a avut.

    Pretindeți ca sunteți creștin ortodox practicant. Sunt curios, domnule Gaitanaru, dacă ați avut binecuvântarea duhovnicului (nu zic aprobarea, că nu asta face un duhovnic!) pentru aceasta poziție publică. Sunt convins că nu! Ceea ce va face să fiți un simplu impostor atunci când pretindeți ca sunteți îmbisericit. Unul instruit, dar un impostor.


Abonare la comentarii cu RSS

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version