a trebuit să plece fără a-şi încheia mandatul. Apoi a urmat o perioadă de frământări, cu rectori aleşi (nu ştiu de cine, căci nu-mi amintesc ca alegerile să fi fost publice pe vremea aceea), dar invalidaţi de Minister şi, în cele din urmă, a fost confirmat d-l Antal. Şi acesta a avut un moment mai dificial, legat de o problemă cu CNSAS-ul – pentru o poveste dinainte de ’89 – însă istoria era atât de ceţoasă încât (bazându-mă iarăşi pe ceea a publicat în epocă presa) varianta dânsului – că a fost obligat să semneze un angajament care nu adus la nimic spectaculos – mie unuia mi s-a părut plauzibilă. Om de birou, tipicar şi fără iniţiative, d-l Antal a marcat – poate involuntar, poate cu bună ştiinţă – despărţirea de “epoca Maghiar”: poveştile “explozive” s-au stins de la sine, s-au mai pensionat din cei vechi, s-au mai angajat oameni noi, în Universitate a apărut o anumită formă de dezbatere (ce s-a manifestat la alegerea următorului rector) şi toate acestea au avut ca efect direct dispariţia zâmbetului amuzat de pe faţa celor din alte centre universitare cărora le spuneam că sunt de la Oradea. Căci, pe vremea d-lui Maghiar, când spuneai Universitatea din Oradea era ca şi cum ai fi spus Uganda lui Amin Dada sau Imperiul Centrafrican al lui Bokassa: cel cu care vorbeai nu-şi putea stăpâni râsul şi se uita mai atent, să vadă cum arată umanoizii din Vestul Sălbatic al României (evident, nu toţi ne priveau așa, pentru că unii erau clienţi – în accepţiunea romană a termenului – ai d-lui Maghiar). D-l Antal nu şi-a mai putut prelungi mandatul (în ciuda unor alegeri menite a manifesta “voinţa majorităţii” Universităţii) întrucât, în acel timp, d-l Funeriu era decis să împiedice rectorii să beneficieze de mai mult de opt ani cumulaţi în exercitarea funcţiei. Cum d-l Antal fusese şi interimar (înainte de prima alegere), a trebuit să renunţe şi l-a numit ca “ordonator de credite” pe d-l Bungău. Alegerile în urma căruia acesta a obţinut postul de Rector au fost primele libere din istoria Universităţii de care-mi amintesc eu. Atunci l-am susţinut pe contracandidatul d-lui Bungău – deoarece proiectul acestuia de a comasa facultăţile mi se părea nu doar raţional, ci şi inevitabil în cele din urmă – însă, după confirmarea d-lui Bungău, având de mai multe ori ocazia de a discuta cu dânsul, am fost convins de bunele lui intenţii. Şi, într-adevăr, timp de patru ani, Universitatea n-a mai trecut prin episoade demne de “epoca Maghiar”. Când au avut loc recentele alegeri, l-am susţinut pe d-l Bungău; dânsul mi se părea avea un alt profil decât concurentul său (om de partid, senator, cu dubii planând asupra carierei academice), care evoca “vremurile bune” ale “părintelui fondator”. Scandalul a cărui soartă se va decide prin proces a izbucnit public în perioada campaniei pentru alegerile de rector. L-am întâlnit atunci pe d-l Bungău şi l-am întrebat ce e cu această poveste. Dânsul mi-a răspuns că procedural vorbind (acesta fiind aspectul competenţei dânsului) nu are nimic să-şi reproşeze şi că totul a pornit de la o banală rivalitate în cadrul unui departament. L-am crezut pe cuvânt deoarece – neavând despre dânsul alte informaţii decât propria mea părere – nu aveam nici un motiv să nu-l cred. În plus, situaţia pe care a evocat-o era credibilă: d-l Bungău nu a avut niciodată o politică tranşantă, de tipul “aşa sau aşa”; dimpotrivă, pe perioada mandatului său s-a străduit să-i mulţumească pe toţi, chiar dacă acest lucru – cum s-a văzut şi la alegeri – nu a fost neapărat în beneficiul dânsului.
Două lucruri mi s-au părut totuşi problematice: mai întâi: cine era această d-nă Dindelegan, de la care pornise scandalul? Mirarea – pe care i-am împărtăşit-o Rectorului – ţinea de faptul că eu însumi am activat timp de 12 ani în Facultatea de care ţinea această d-nă şi nu-mi amintesc nici s-o fi văzut, nici să fi auzit de dânsa vreodată. Asta în condiţiile în care pe ceilalţi colegi ai dânsei îi cunoşteam. E puţin bizar să vezi consacrat drept profesor (adică pe cea mai înaltă treaptă academică) un om pe care, în mod normal, ar fi trebuit să-l cunoşti, dar despre care nu şti nimic. D-l Bungău mi-a răspuns că dânsa lucrează în principal la Spitalul de Neuropsihiatrie şi că acolo îşi ţine şi orele (sau seminariile). Se prea poate, nu sunt în măsură a mă pronunța. Problema e alta: atunci când un om ajunge profesor universitar – adică în situaţia de a decide direcţii în domeniul lui şi în structura instituţională a domeniului – s-ar cuveni ca el să aibă o recunoaştere în mediul profesional care, cât de cât, să-l facă vizibil măcar în mediul în care se învârte. A auzit cineva dintre psihologii noştri de renume (şi sunt cel puţin cinci care-mi vin în minte) de d-na Dindelegan şi poate vreunul dintre ei să dea o precizare cu privire la ideile dânsei? O să mi se spună: tocmai de asta există o comisie de examinare. Numai că, uitându-mă pe numele membrilor ei, citate de presă, toate îmi sunt necunoscute. Sigur, nu sunt psiholog de profesie, dar având o pregătire umanistă, mă mai interesez şi de ceea ce apare în domeniile conexe. Or, să fiu iertat, n-am auzit de nici unul din cei patru membri ai comisiei d-nei Dindelegan. Cred că ar fi normal ca din fiecare comisie de acest gen să facă parte cel puțin o personalitate recunoscută în câmpul său profesional. Altminteri ajungem în situații din acestea, în care candidatul “își alege” comisia, din oameni cu profil bas, care îi dau tot ce-și dorește contra transport și cazare (probabil că și participarea la comisii din acestea intră la un punctaj și nu m-aș mira să aflu că cele mai mari punctaje le au tocmai necunoscuții domeniului – chemați peste tot, pentru că sunt “de comitet” – și nu somitățile care “taie și spânzură”). Pe lângă aceasta, mi se pare că mai e o problemă foarte mare: avansările acestea se fac – aproape exclusiv – “pe dosar”. Cineva poate aduce nişte cărţi, sau cursuri, sau orice, publicate în regie proprie, nişte BDI-ri de prin “Analele” unei universităţi de provincie şi hârtii multe (cu şi mai multe ştampile) de la Rectorat, de la Decanat, de la Departament, de la ISU, de la Asociaţia de Locatari şi, pe baza lor, poate promova fără probleme (în vreme ce altcineva, “din afara sistemului”, poate rămâne veşnic în faţa uşilor lui închise). Noi trăim într-o lume în care criteriul calităţii sunt hârtiile, punctajele, tabelele şi mai ştiu eu ce (toate făcute sau certificate de oameni a căror probitate profesională şi morală e dovedită tot de hârtii, tabele şi punctaje!). Altfel spus, noi dovedim prin hârtii realitatea hârtiilor. În aceast context, onest vorbind, de ce ar fi de neînţeles d-na Dindelegan? Dânsa şi-a încercat norocul într-un hăţiş de reguli care-i avantajează pe tupeişti şi pe descurcăreţi. Ei, nu e chiar aşa, căci a căzut – se poate obiecta. Da, dar a căzut din cauza unei anchete a DNA-ului, nu din cauza reacţiei corpului universitar orădean (deşi – trebuie spus acest lucru – au fost colegi ai dânsei care au protestat împotriva încălcărilor procedurale făcute cu ocazia consursului ei) şi nici a corpului profesional al psihologilor. Adevărul este acela că aici e cea mai mare problemă a acestor avansări: dacă mediul profesional şi academic nu se pronunţă, atunci – într-adevăr – singurul criteriu de evaluare rămân hârtiile. Şi dacă doar hârtiile contează, atunci cel mai câştigat iese cel care – aşa “cum ştie el” și/sau “așa cum se face” – “şi le aranjează” cel mai bine. Nu contează cine e omul; tot ceea ce contează e cum sunt hârtiile. Ceea ce face ca joaca cu hârtiile – normele, regulamentele, punctajele etc. – să devină o tentație irezistibilă.
Dar mediul profesional de ce nu reacţionează ? Atât cât pot să-mi dau eu seama, din două raţiuni: prima e aceea că oamenii serioşi din domeniu nu sunt interesaţi de istorii precum cele de la Oradea. În general, după un sfert de veac în condiţii de piaţă liberă, marile somităţi sunt preocupate de propriile lor proiecte, de multe ori în conexiune cu parteneri externi, de opera lor, de luptele instituţionale din mediul lor academic etc. Evaluarea unei promovări la Oradea, la Târgovişte sau la Suceava (cu toate derivatele ei: contestații, plângeri la Minister, intervenții “mai sus”), făcută serios – şi plătită românește – le-ar lua un timp prea preţios pentru a fi risipit astfel. Pe lângă aceasta, în contextul în care bibliografia străină pe problemele lor e deja enormă și au și ei o anumită vârstă, oamenii aceştia nu mai au nici timpul, nici disponibilitatea de a citi producţii şcolăreşti tipărite pe banii autorului prin târgurile patriei. Mulţi dintre ei au avut o perioadă de implicare instituţională, au văzut “cum merg lucrurile”, s-au lămurit şi s-au retras (în lumea proiectelor lor) lasându-i pe alţii, mai descurcăreţi, să profite de beneficiile sistemului. Bănuiesc că, în ziua de azi, e greu să găseşti oameni serioşi, dispuşi să-şi piardă timp, energie (şi uneori chiar bani) pentru a face reguli şi a da evaluări care, la anul, pot fi desfiinţate de alte comisii sau de Parlament. (Ceea ce face cu atât mai meritorie activitatea profesioniștilor autentici care continuă să se implice în alcătuirea regulilor după care să funcționeze instituțiile educației.) Ca atare, dată fiind “lunga moștenire” a unei tradiții inerțiale, n-ar fi deloc exclus ca multe din aceste comisii să fie alcătuite din persoane de aceeaşi calitate umană şi profesională ca şi cele evaluate. Or, la acest nivel, înţelegerea – “omenesc, prea omenească” (cu butoni, pantofi, icoane şi tot ce mai vine) – va fi fiind la ea acasă. Al doilea motiv e unul şi mai pământesc: din varii cauze – care ar merita studiate – la noi corpurile profesionale sunt foarte subţiri (puţine, cu excepţia celui al bancherilor, ar fi în măsură să suporte costurile unei conferinţe naţionale) şi cu o voce inaudibilă în societate. Drept urmare, până la “saltul calitativ”, deocamdată suntem în etapa “acumulărilor cantitative” şi orice neofit, oricât de ciudat sau de rătăcit pare, e binevenit (fie ca şi cotizant, fie ca steguleţ pe hartă). Aşa că îi validăm pe toţi, la grămadă, în speranţa că, după ce vor trece de un anumit număr (şi oamenii, şi anii), se va produce – de la sine(?!) – şi selecţia. Plus că orice asociaţie are – inevitabil! – şi o “conducere” (sau, mai nou, un “board”), e şi un vehicol de influenţă, de prestigiu, de punctaje etc. şi – pentru toate acestea – mărimea chiar contează.
Nu vreau să-l scuz în nici un fel pe d-l Bungău, dar pot să bănuiesc cum i-au sticlit ochii când s-a pus pe tapet trucul cu “şcoala doctorală” de la Psihologie (truc în baza căruia “i s-a scos postul” d-nei Dindelegan). Şi asta din cu totul alte raţiuni decât cele legate de banala corupţie (și pe care nu știu dacă procurorii le înțeleg): Universitatea din Oradea e într-un permanent declin al numărului de studenţi (pe care nu-l mai camuflează nici măcar jocul cu cifrele – aceeaşi persoană înscrisă la trei facultăţi şi “raportată” de trei ori) – drept care nu mai are alt atu, pe lângă Minister, atunci când cere “finanţări”, decât “performanţa”. Or ce altceva decât “performanţă” e faptul de a face “şcoli doctorale” în fiecare departament? O d-nă de la Departamentul de Psihologie remarca, judicios, că acesta nu are nici o infrastructură pentru o şcoală doctorală. Dar, mă întreb, câte şcoli doctorale ale Universităţii orădene au vreo infrastructură (alta decât – în cel mai bun caz – o încăpere şi un calculator)? Mi se poate răspunde: în definitiv, nici nu trebuie mai mult. Ba da, trebuie. În primul rând o bibliotecă de calitate aprovizionată mereu (inclusiv cu periodice), în al doilea rând o reţea de relaţii interne şi externe care să permită o specializare adecvată, contactul cu nişte publicaţii şi edituri serioase etc. Trecem peste toate acestea, numai ca să “raportăm” “noi şi noi realizări”: “şcoli doctorale”, “institute de cercetare”, “centre de perfecţionare” et esjudem farinae care nu există decât în hârtii şi statistici?! Indiferent cine ce va spune, această politică a supralicitării butaforice a fost vreme îndelungată nu doar tolerată, ci încurajată de Minister şi de comisiile sale (care, probabil, raportau și ele “performanţe” la Bruxelles). Cerinţele excesive (faţă de posibilităţi) ale Ministerului pe de o parte şi largheţea (cointeresată sau nu) a comisiilor pe de alta au ca efect faptul că, acum, nimeni n-ar mai fi în măsură să spună care e starea reală a universităţilor, toată lumea fiind năclăită de valuri de “raportări”, pline de “realizări şi performanţe” care, în fapt, nu spun nimic credibil despre ceea ce se petrece realmente în învăţământul superior. Numărul infim al studenţilor angajaţi în domeniile de pregătire, plângerile repetate ale angajatorilor cu privire la slabele cunoştinţe ale tinerilor ce bat la porţile lor, declinul specialiştilor competenţi în aproape toate profesiile, abandonul universitar şi scandalurile de fraudă şi de impostură academică sunt – din păcate – mai aproape de realitate decât toate statisticile, punctajele şi tabelele pe care le colectează anual Ministerul de la universităţi. Încă ceva: sistemul “duşurilor scoţiene” de modificare a reglementărilor – acum punctajele pentru “calitate”, fişe, avansări etc. sunt prea laxe şi lumea ia cu asalt posturile (şi cine-a stat vreodată la o coadă ştie cine se bagă în faţă), acum (dată fiind suprasolicitarea bugetară realizată de noii avansaţi) devin rigide şi imposibil de realizat – e cea mai bună reţetă pentru a distruge învăţământul. Laxitatea îi avantajează pe şmecheri, fiindcă sunt primii “la îndeplinirea normelor” şi rigiditatea tot pe ei, pentru că-i pot ţine la distanţă pe ceilalţi. Ceilalţi, fie se descurajează şi pleacă, fie rămân şi se plafonează, fie “se dau pe brazdă” şi devin şi ei şmecheri. Repet, nu am nici o intenţie de a-l disculpa pe d-l Bungău, dar toate aceste lucruri sunt – aş vrea să spun au fost – în România politică de stat. Sigur că sunt şi oameni care şi-au luat titlurile pe merit şi care şi le-ar fi putut lua la fel de bine oriunde în lume; însă – în statisticile Ministerului – ei au servit doar ca justificare pentru toţi ceilalţi, cei care şi le-au luat “ştim noi cum”.
Ceea ce poate surprinde în cazul anchetat la Universitatea din Oradea e anvergura mică a poveştii: câteva telefoane “de sus”, nişte înţelegeri “ca-ntre oameni” şi ceva “cadouri” ce nu depăşesc sume modice. Probabil mulţi nu înţeleg de ce toată această tărășenie, în vreme ce alţii – or fi şi ei mulţi – răsuflă uşuraţi că nu a căzut măgăreaţa pe ei (căci la ei ar fi fost mai groasă). Să fim serioşi! Aceasta nici măcar nu e o “afacere” (după standardele exhibate de media); pare mai curând o găinărie. Sau unul dintre acele lucruri care trec ca “normale” în lumea noastră șuie: o promovare “aranjată” pentru “o fată bună”, comisii, multe hârtii, telefoane şi inevitabilele “atenţii”. În fapt, totul ţine de nişte contacte private, de discuţii personale, de relaţii umane. Instituţia e cu desăvârşire absentă până la actul final, acela al parafării – cu pecetea eternităţii – a hârtiilor. Doar întâmplarea şi atenţia DNA-ului (poate disjunsă dintr-un alt caz) a făcut ca oamenii să cadă cu o asemenea poveste anodină. “Ceasul rău” – cum se spune-n popor – dar el ne-a arătat “cum merg lucrurile”.
