Liderii mondiali și delegațiile din aproape 200 de țări, participanți la lucrările Conferinței ONU asupra schimbărilor climatice, au o agendă încărcată pe care figurează probleme diverse legate în principal de reducerea emisiilor de CO2 în vederea atingerii unui deziderat major – menținerea creșterii temperaturilor globale sub 2°C. Așa cum am mai scris, vor fi și câteva lucruri care nu vor fi discutate. Pe lângă exemplele descrise aici, cred că un alt subiect va fi evitat de participanții la Conferință: Este posibil ca omenirea să supraviețuiască fără creștere economică, reducând/stopând astfel emisiile crescânde de gaze cu efect de seră?
La urma urmei, omenirea a existat mii de ani fără sau doar cu o creștere economică foarte redusă. Date recent compilate de Groningen Growth and Development Centreîn cadrul programului Maddison indică situații limpezi de stagnare sau regresie economică de-a lungul timpului: În Bizanț și Egipt, venitul per capita la sfârșitul primului mileniu era mai mic decât la începutul erei creștine. În majoritatea țărilor din Europa, nu s-a înregistrat nicio crestere economică timp 500 de ani înainte de revoluția industrială. În India, veniturile reale per persoană au scăzut continuu de la începutul secolului al XVII-lea până la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Creșterea economică mondială a cunoscut o rată exponențială începând din jurul anului 1850 și a fost alimentată de doi factori esențiali:
1. Exploatarea industrială a combustibililor fosili (cărbuni, petrol, gaze naturale) și
2. Invențiile legate de folosirea acestor noi resurse energetice (motorul cu aburi, motoarele cu ardere internă, electricitatea, transporturile terestre, maritime și aeriene, telecomunicațiile, mass media etc.).
Știu că menționarea combustibililor fosili este horribile dictu pentru unii și voi fi acuzat de pledoarie pro domo sua pentru că, de peste trei decenii, mă ocup cu cercetarea științifică din domeniul hidrocarburilor. Dar, fără a dezvolta acum subiectul, cred că pot argumenta cazul moral al combustibililor fosili: ecologiștii pretind, de multe decenii, că folosirea combustibililor fosili este o dependență auto-distructivă, care va ruina întreaga planetă. Dar, în același timp, folosind orice unitate de măsură a bunăstării umane, de la speranța de viață la apa curată la siguranța climatică, viața modernă a devenit din ce în ce mai bună datorită combustibililor fosili. Fără cărbuni, benzină, motorină, sau gaze naturale, am trăi probabil ca pe vremea lui Cristofor Columb sau Ștefan cel Mare.
Confruntați cu creșterea concentrațiilor de CO2 din atmosferă, produsă de arderea combustibililor fosili, ecologiștii, unii cercetători și chiar unii politicieni, au avansat o propunere radicală: Creșterea economică mondială trebuie oprită. Rata de consum trebuie micșorată. Astfel, pretind ei, creșterea concentrației de CO2 ar înceta.
Fundamentarea teoretică a acestei propunere se bazează pe relația dintre creșterea economică și creșterea impactului ecologic al energiei produse pe baza combustibililor fosili. Formalizarea matematică este dată de două bine cunoscute relații:
I = P × A × T
în care
I = impactul uman asupra mediului
P = populația
A = bunăstarea populației
T = avansurile tehnologice
Practic, ecuația descrie cum creșterea populației, a bunăstării și a tehnologiei măresc impactul asupra mediului înconjurător.
A doua ecuație se numește Kaya Identity (după numele japonezului Yoichi Kaya, care a propus-o) și este o formă mai concretă a primei ecuații:
în care
F = emisia globală de CO2 din surse umane
P = populația globală
G = PIB-ul per capita
E = consumul global de energie
Conform identității Kaya, emisiile globale de CO2 sunt direct proporționale cu creșterea populației, a economiei și a consumului de energie. Orice descreștere în factorii de control conduce la scăderea emisiilor de CO2. Identitatea Kaya joacă un rol cheie în dezvoltarea scenariilor viitoarelor emisii în rapoartele IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change).
Ideea stopării creșterii economice nu este nouă, cel puțin printre universitari. De exemplu, ecologistul Paul R. Ehrlich, de la Stanford University, unul din autorii primei ecuații și al controversatei cărți The Population Bomb (1968), clamează de multă vreme că trebuie să oprim și creșterea populației și creșterea consumului.
Profesorul Ehrlich a început cu faimoasa declarație: „bătălia pentru hrănirea întregii umanități este pierdută” și a continuat cu o „sperietoare”: „în anii 1970…sute de milioane de oameni vor muri de foame…Trebuie să introducem controlul populației pentru că acesta este singurul răspuns”. El a cerut măsuri extreme, precum sterilizarea obligatorie, interzicerea automobilelor și o taxă pe cărucioarele de copii.
În 1969, Ehrlich și-a continuat cruciada sa ecologistă, publicând „Eco-Catastrophe”, în care a prezis că Revoluția Verde va eșua și că „ignoranța” economiștilor cornucopieni (aluzie la Julien Simon) va fi expusă. Până în 1980, degradarea ecologică va anihila toată „viața animală importantă” din oceane, sute de mii de oameni se vor sufoca din cauza poluării aerului, iar speranța de viață în Statele Unite vă scădea la 42 de ani. „Societatea vestică,” a proclamat Prof. Ehrlich, „este pe cale să definitiveze violarea și uciderea planetei pentru câștiguri economice”.
Din fericire, Prof. Ehrlich a fost „deadly wrong”. El a nu a considerat declinul ratelor de naștere și a subestimat geniul inovator în obținerea unor noi resurse. De exemplu, atunci când zăcămintele de petrol de pe uscat s-au epuizat, geologii, geofizicienii și inginerii americani au dezvoltat tehnologia forajelor marine. Sau, mai recent, aceiași specialiști de geniu au inventat fracturarea hidraulică a șisturilor gazoase și petrolifere – o revoluție tehnologică datorită căreia Statele Unite au devenit un producător important de hidrocarburi, iar rezervele disponibile de petrol și gaze au crescut neașteptat.
Desigur, o știință mai bună și voci mai rezonabile l-au precedat pe Profesorul Ehrlich, dar ele au fost ignorate de mass-media fascinate de un alarmism frenetic. Iar Revoluția Verde a fost un succes. Se estimează că fondatorul Revoluției Verzi, Norman Borlaugh, a salvat, prin activitatea lui singulară, viețile a miliarde de oameni. Producții mai mari din varietăți de semințe îmbunătățite au salvat, de asemenea, mediul înconjurător prin limitarea nevoilor de transformare a unor arii nedezvoltate în pământ arabil.
Fostul guvernator al statului Maryland și actualul candidat prezidențial democrat, Martin O’Malley, și-a avertizat concetățenii în 2008 că, dacă nu se întreprinde o acțiune globală împotriva încălzirii climei, se va ajunge la extincția rasei umane. În ultimii ani, am fost avertizați în mod repetat că suntem în mijlocul unei crize climatice prin care se amenință supraviețuirea noastră. Fostul Vicepreședinte Al Gore a numit-o chiar „urgență planetară”.
Am putea considera această problemă într-un mod mai serios dacă aripa apocaliptică a mișcării ecologiste n-ar fi fost împovărată de profeții false.
Privind retrospectiv, îmi dau seama că istoria se repetă pe sine însăși. Deci, vă rog să-mi scuzați scepticismul când se pretinde că încălzirea globală înseamnă că sfârșitul lumii este aproape. Am mai auzit toate acestea de multe ori.
Există și în prezent un trend printre ecologiștii de stânga să ceară oprirea creșterii economiei mondiale ca o măsură de siguranță a încetinirii încălzirii globale. Bill McKibben – the Schumann Distinguished Scholar la Middlebury Collegeși liderul grupului activist 350.org – este una dintre figurile cele mai cunoscute care organizează campanii anti-carbon. McKibben a devenit „celebru” când a anunțat că „Ne-am întâlnit dușmanul, și el este Shell”.
Profesorul Daniel Immerwahr (Northwestern University) a publicat recent un pamflet intitulat Creștere vs. Climă în Dissent Magazine. El îl citează laudativ pe Președintele Carter („Mai mult nu înseamnă neapărat mai bun”) și îl acuză tăios pe Președintele Reagan (succesorul lui Carter) că ar fi instituit ortodoxia post-1980, conform căreia creșterea este sacră.
Profesorul Peter York, de la York University în Canada, a publicat în 2011 în Ecological Economics, un studiu intitulat ”Creștere, descreștere și schimbările climatice: O analiză de scenarii”, în care compară emisiile canadiene de CO2 până în 2035 folosind trei scenarii posibile: „business obișnuit”, „creștere limitată” și „descreștere”. Concluziile profesorului canadian sunt următoarele: limitarea creșterii economice la zero ar avea un impact modest asupra emisiilor de carbon. Numai scenariul „descreștere” – în care venitul per persoană în Canada s-ar micșora la nivelul său din 1976 și media orelor de lucru pentru angajații canadieni ar scădea cu 75% – ar fi capabil de o reducere semnificativă a emisiilor.
Nu trebuie trecută cu vedere și o altă tendință care penetrează diplomația internațională și care, sunt sigur, se va manifesta și la Paris: revendicarea unor țări, ca India, să primească „spațiu pentru carbon”.
“Astăzi, văd că spațiul pentru carbon este ocupat de lumea dezvoltată”, a declarat Prakash Javadekar, ministrul indian al mediului într-un interviu cu Associated Press în septembrie. „Noi cerem ca lumea dezvoltată să elibereze spațiul pentru ca carbon ca să încăpem și noi. Această cerere de spațiu pentru carbon este justiție climatică”. Cu alte cuvinte, voi – SUA, Canada, vestul Europei – ați poluat destul atmosfera cu CO2, din 1850 până astăzi. Acum, a venit și rândul nostru – India, China, Brazilia ș.a. – să poluăm la fel ca voi. În practică însă, „justiția climatică”, revendicată de India et comp., ar însemna ca țările dezvoltate să aibă emisii negative – adică să absoarbă mai mult carbon decât produc – astfel încât țările doritoare de „justiție” să-și „ardă” drumul lor către dezvoltare așa cum au facut țările bogate vreme de cel puțin două secole.
Oricare ar fi meritele propunerii „o lume fără creștere economică = o lume fără emisii crescute de carbon= o încălzire globală sub 2°C”, consider că este o utopie.
Dacă omenirea a putut supraviețui multe sute de ani fără creștere, civilizația modernă nu poate. Cauzele sunt multiple – politice, sociale, economice etc. Voi detalia doar câteva dintre ele.
Ca să rămânem în cadrul a 2°C creștere medie a temperaturii, considerată în general de cercetători drept limita superioară pentru evitarea unei catastrofe climatice, economia mondială din 2050 ar trebui să emită nu mai mult de 6 grame de CO2 pentru fiecare dolar de produs economic. Ca să pun asta în perspectivă, menționez că astăzi economia SUA emite 360 g CO2. Economia franceză, una dintre cele mai eficiente în termeni de emisii de carbon, din cauza puternicului sector nuclear, generează 150 g CO2 per un dolar de produs.
Un alt exemplu de calcul aparține cercetătorilor Kevin Anderson și Alice Bows-Larkin de la Centrul Tyndall pentru Cercetări ale Schimbărilor Climatice (Marea Britanie). Cei doi argumentează că, dacă vrem să păstrăm încălzirea globală sub 2°C, toate țările bogate vor trebui să-și reducă simultan emisiilor lor cu circa 8-10% în fiecare an.
În fine, un ultim exemplu de calcul provine de la International Energy Agency, care estimează că vor fi necesari $53.000 miliarde investiții în producția energetică și eficiența energetică pentru a limita încălzirea globală la 2°C până în 2035. Practic, vorbim aici de un Plan Marshall de multe trilioane pentru planeta Pământ.
Calcule de acest fel l-au determinat pe fostul secretar executiv al UN Framework Convention on Climate Change, Yvo de Boer, să conchidă că singura modalitate disponibilă de a rămâne sub 2 grade este „să oprim întreaga economie mondială”.
Creșterea economică, produsă de mărirea producției de energie extrasă din combustibilii fosili, a schimbat paradigma politică în SUA (și alte țări). A devenit un crez național. Fiecare președinte american, când este ales, moștenește de la predecesorul său două directive: să nu permiți atacuri teroriste pe pământul american și nu te atinge de creșterea economică. Și nu este clar care dintre ele este mai importantă.
Creșterea economică este convenabilă politic: Fac muncitorii grevă? Le mărim salariile. Sunt probleme în țările din lumea a treia? Le trimitem ajutor. Dar, pe lângă aspectele politice, creșterea economică are și implicații sociale.
Colegul meu de la CUNY, Jonathan Conning[1], consideră, de exemplu, că abolirea sclaviei în SUA a fost impulsionată de dezvoltarea capitalismului agrar. Similar, creșterea economică a reprezentat o pre-condiție critică în ascensiunea democratică a femeilor[2]. Democrația însăși nu ar fi putut supraviețui fără o dezvoltare economică susținută.
Martin Wolf atrage atenția asupra pericolelor de a trăi într-o economie mondială cu zero-creștere[3]. O astfel de lume ne-a dat pe Ginghis Han și Evul Mediu, cuceriri și subjugări. A generat o situație în care singurul mod de a avansa economic era să-și jefuiești vecinul. Creșterea economică a creat o alternativă mult mai bună: comerțul. De asemenea, faptul că fiecare poate deveni mai prosper – câștigul meu nu mai însemna obligatoriu pierderea altuia – a fost critic în dezvoltarea și răspândirea politicilor consensuale care stau la baza democrației.
Foarte sugestive mi se par și graficele economistului Max Roser[4], de la Oxford University, care prezintă mortalitățile violente de-a lungul timpului. Ele au fost semnificativ mai mari în perioadele de zero-creștere (timpurile preistorice și cele ale societăților non-statale) decât în perioadele de plus-creștere (societățile statale moderne și lumea contemporană). Chiar sângerosul secol al XX-lea – scena a două războaie mondiale, a Holocaustului și altor războaie bazate pe genocid – nu suportă comparație.
O altă consecință a creșterii economice o reprezintă menținerea unei societăți cu o inegalitate redusă. Economistul francez Thomas Picketty dă detalii în recentul său tratat Capitalul în secolul al XXI-lea: o societate riscă inegalitatea atunci când, într-o lungă perioadă, rata de profit a capitalului investit depășește rata de creștere economică. În secolul trecut, conform lui Picketty, au funcționat două motoare importante de menținere a egalității. Primul a fost războiul, care tinde să reducă rata de profit a capitalului. Al doilea, și cel mai evident, a fost creșterea economică. Când o economie crește, puterea bogăției moștenite scade. Dacă nu scade, super-bogații trebuie doar să nu-și irosească averile ca să rămână super-bogați.
