Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Refugiatii & Noul razboi

de Michael Ignatieff     Contributors.ro
Miercuri, 2 decembrie 2015, 10:25 Actualitate | Opinii

Michael Ignatieff
Foto: Arhiva personala

Strategii consideră că este greșit să porți o bătălie cu armele alese de inamicii tăi. Ar trebui să le impunem strategia noastră, nu să cădem în plasa capcanelor din strategia lor. Lecțiile acestea se aplică și în conflictul cu liderii ISIS. Am exercitat presiune asupra lor în Siria; au răspuns cu atacuri abominabile în Ankara, Beirut și, acum, Paris. Planul lor este să provoace o confruntare apocaliptică cu necredincioșii Cruciadelor. Nu trebuie să le oferim această oportunitate.

ISIS vrea să convingă lumea de indiferența Vestului față de suferința musulmanilor; așadar, noi ar trebui să demonstrăm contrariul. ISIS dorește să târască Siria și mai mult în infern; de aceea, încheierea războiului sirian ar trebui să devină prima prioritate a finalului de administrație Obama. Deja secretarul de stat John Kerry a adus la aceeași masă rușii, iranienii și saudiții pentru a dezvolta direcțiile unei tranziții în Siria. Mai devreme sau mai târziu, întrunirile de la Viena trebuie deschise și reprezentanților regimului sirian și luptătorilor sirieni non-ISIS, indiferent cât de problematic va fi acest pas. Scopul ar fi un calendar de încetare a focului între regim și oponenți, astfel încât lupta împotriva ISIS să se tranșeze, iar sirienii dislocați să se poată întoarce acasă. Distrugerea proiectului ISIS de a stabili un califat nu va încheia nihilismul jihadist, dar va eroda iremediabil aura ideologică a ISIS.

O campanie de succes împotriva nihilismului va trebui să reziste nihilismului însuși. Dacă, așa cum susținea Gilles Kepel, un expert francez pe subiectul terorismului, ISIS încearcă să provoace un război civil în Franța, atunci statul francez nu trebuie să apeleze la tactici ce vor coroda loialitatea celor mai vulnerabili și influențabili cetățeni (1). Rețineri fără proces, deportări în masă, interogații dure fizic, închiderea granițelor, oprirea circulației libere a oamenilor în Europa: toate aceste tactici, propuse de demogoaga de dreapta Marine Le Pen, sunt tentante pentru autoritățile franceze și europene, însă ele constituie o strategie dezastruoasă. O campanie de succes împotriva extremismului islamic ar trebui să adâncească, nu să submineze considerația pentru liberté, égalité, fraternité, mai ales printre cetățenii musulmani. Strategia ISIS urmărește și să convingă europenii că refugiații reprezintă potențiale amenințări de securitate, și nu, mai curând, victime. Este important ca ISIS să nu își atingă scopul de a răspândi dezinformarea strategică. Până acum a avut parțial succes. Înainte de atacuri, guvernul suedez a anunțat că a început închiderea granițelor. După atacuri, guvernul polonez a anunțat că nu-i va accepta pe cei nouă mii de refugiați pe care UE i-a alocat Poloniei pentru strămutare. Alături de trupul unuia dintre atentatorii cu bombă de la Stade de France, s-a găsit un pașaport sirian, ceea ce a stârnit suspiciuni față de alți refugiați. Dacă ISIS a plasat acolo pașaportul, a făcut-o cu un scop (2). ISIS nu dorește ca Europa să ofere un cămin celor care părăsesc califatul.

Până acum, nu sunt puțini liderii europeni care au înțeles campania ISIS de dezinformare strategică. Președintele Comisiei Europene și purtătorul de cuvânt al Parlamentului European au declarat că Europa nu trebuie să permită ISIS să îi dicteze termenii politicii privind refugiații. Pe de altă parte, guvernatorii statelor americane și candidații republicani la președinție, au cerut interzicerea accesului refugiațior sirieni în Statele Unite. Este o teamă deghizată în prudență. Canada, Australia și Britania, țări care au fost atacate de teroriști, nu s-au dat în lături față de angajamentul de a primi refugiați sirieni, ceea ce ar trebui să facă și Statele Unite. A ține refugiații departe de granițele Statelor Unite înseamnă să permitem inamicului să dicteze termenii conflictului. Statele Unite au toate motivele – morale, umanitare și strategice – să nu cedeze în fața fricii și să le ofere, în continuare, refugiu celor care se retrag din calea barbariei.

2.

Atacurile din Paris ne fac să uităm un fapt scandalos: doar anul acesta au murit 3,329 de oameni încercând să traverseze Mediterana către Europa. În fiecare săptămână, mor oameni înecați. Se îneacă lângă țărmul insulei Lesbos din Grecia sau al insulei italiene Lampedusa. Alții mor închiși înăuntrul camioanele frigorifice pe șoselele din Austria; alții mor în Channel Tunnel, încercând să ajungă în Marea Britanie; cum iarna se înăsprește, unii vor muri de frig, pe rutele din Balcani. Generațiile următoare îi vor întreba pe liderii europeni cum au îngăduit acest lucru.

Hannah Arendt, exilată din 1933, cu cetățenia germană retrasă în 1937, luând avionul din Franța regimului Vichy și ajungând în final la New York în 1941, s-a întrebat cum a trădat Europa statutul apatrizilor chiar în epoca sa. În 1948, în Originile totalitarismului, ea a remarcat că numai cetățenia le conferă ființelor umane „dreptul de a avea drepturi”. Pentru apatrizi, a încheiat ea, ar trebui să existe drepturi doar în virtutea faptului că sunt ființe umane, însă propria ei experiență a învățat-o o altă lecție:

Dacă o ființă umană își pierde statutul politic, ar trebui, în virtutea drepturilor înnăscute și inalienabile ale omului, să se afle exact în situația vizată de declarațiile drepturilor universale. În realitate, se întâmplă contrariul. Se pare că un om, fără nicio altă calitate decât aceea de a fi om, își pierde astfel tot ceea ce l-ar îndreptăți să fie tratat de către ceilalți drept semenul lor (3).

Ratificarea Declarației Universale a Drepturilor Omului în 1948, a Convenției Refugiaților în 1951, a Convenției Europene a Drepturilor Omului în 1953, era menită să le ofere apatrizilor dreptul de a avea drepturi. Statelor care au semnat aceste documente nu le era permis ca în apele lor teritoriale să se înece persoane apatride și nu puteau să le trimită înapoi acasă, dacă exista riscul ca aceștia să fie torturați; ele aveau dreptul la o audiere în care să expună motivele șederii. Potrivit Convenției Refugiaților, oricine ar fugi „dintr-o temere bine întemeiată de a fi persecutat” avea dreptul la refugiu în orice țară semnatară a Convenției. Datorită revoluției drepturilor omului de după 1945, Europa a considerat că Arendt s-a înșelat. Acum, când am văzut un copil cu fața în pământ, măturat de valuri în pietrișul plajei din Turcia, pare că Arendt nu s-a înșelat.

Convenția Refugiaților din 1951 a fost depășită de evenimentele anului 2015. Cei 11 milioane care au fugit din Siria nu sunt, în marea lor majoritate, persoane care pleacă literalmente din „temerea bine întemeiată de a fi persecutat”, în termenii Convenției Refugiaților. Ei pleacă din pricina morții violente: bombele artizanale ale regimului Assad, bombardamentele americane și rusești, decapitările ISIS, crimele miliției și persecutărilor. Națiunile Unite au autorizat o nouă doctrină în 2005 – responsabilitatea de a proteja (R2P) – care legitimează intervenția statală când un tiran ca Assad declară război propriilor cetățeni, dar R2P nu este decât o hârtie fără valoare în Siria.

O zonă de siguranță la granița Turciei, apărată de trupe la sol și flotă aeriană, ar fi putut adăposti populațiile strămutate, dar nimeni, cu excepția kurzilor, nu a fost dispus să participe cu trupe; așadar, protecția persoanelor dislocate în Siria nu mai există ca opțiune de lucru. În ceea ce privește o încetare a focului ce ar permite populației civile să se întoarcă pe teritoriul controlat de guvern sau pe cel sub controlul rebelilor, aceasta rămâne o iluzie amară. Strămutarea în alte părți este singura politică realistă în viitorul apropiat. Când copilul înecat pe plaja turcească a apărut, în septembrie, pe ecranele televiziunilor americane, șaptezeci și doi de deputați democrați, paisprezece senatori democrați și câțiva republicani s-au raliat Consiliului Refugiaților din Statele Unite și a altor agenții de strămutare pentru a convinge președintele să accepte refugiați sirieni. Răspunsul său – de a crește cota de refugiați de la 10,000 la 15,000 – nu a mulțumit pe nimeni. Înaltul Comisar pentru Refugiați din cadrul Națiunilor Unite (UNHCR) a identificat 130,000 de refugiați sirieni în taberele din Turcia, Liban și Iordania, care au nevoie de refugiu permanent în alte țări pentru că sunt extrem de vulnerabili – orfani, de exemplu, sau persoane grav rănite în urma torturii sau atacurilor recente – și UNCHR a cerut ca Statele Unite să preia jumătate din ei, adică 65,000 de oameni. Administrația a răspuns că durează între 18 și 24 de luni procesarea fiecărui caz; fiecare dosar trebuie examinat de cel puțin două ori pentru a preveni strecurarea vreunei celule teroriste „în adormire”; apoi, America deja a făcut multe: contribuie cu partea cea mai însemnată – 450 milioane de dolari – la finanțarea nevoilor UNCHR din Siria.

Înainte de atacurile din Paris, sondajele arătau că americanii erau în favoarea ajutorării refugiaților. Din pricina atacurilor, este rezonabil să presupunem că lucrurile s-au schimbat. Administrația Obama, mirosind cum bate vântul, va trata criza refugiaților ca și cum ar ține, în principal, de responsabilitatea lui Merkel.

Aceasta este o greșeală politică și, în egală măsură, o eroare morală. Dacă nu oferă cancelarului Merkel un sprijin concret găzduind ea însăși refugiați, Statele Unite slăbește poziția internă a lui Merkel și îi grăbește declinul. Preluarea unui număr atât de redus de refugiați – Statele Unite au admis doar 1,854 din 2012 încoace – în vreme ce aliații europeni se zbat în fața fluxului masiv de oameni, alimentează forțele de dreapta anti-americane, anti-imigrație de-a lungul continentului. Dacă inerția Statelor Unite grăbește cocoțarea la putere a unor demogogi reaționari anti-americani precum Marine Le Pen, administrația Obama nu va scăpa de partea sa de oprobriu. Solidaritatea Statelor Unite cu Europa contează tot timpul însă devine și mai importantă acum, când Rusia contestă granițele Europei de Est. Prin eșecul de a fi alături Europei, președintele permite unor lideri est-europeni, precum cel al Ungariei, Viktor Orban, să intre într-o derivă mai apropiată de orbita Rusiei și să disemineze ficțiunile dezgustătoare ale lui Vladimir Putin, care descriu o Europă creștină încercuită de hoardele musulmane.

Americanii pot crede în continuare că această criză a refugiaților nu-i privește, însă europenii au sentimentul exact opus – la fel și refugiații. Părăsirea Siriei este un plebiscit în masă asupra eșecului Statelor Unite și a politicii occidentale în Levant. Sirienii au ajuns la concluzia că războiul prin intermediari Statele Unite – saudiți – statele din Golf, care urmărea să îl scoată din joc pe Assad, a eșuat; că țara lor va fi complet devastată înainte ca Assad să plece; că pacea nu va fi restaurată înainte să își vadă copiii în pragul maturității; că nu va mai fi nimic în Homs, Kobanî sau Aleppo la care să te întorci, chiar dacă pacea va fi restabilită.

Sirienii părăsesc acum taberele de refugiați din Iordania și Liban, unde cardul rației din programul World Food a coborât la 50 de cenți pe zi și unde UNCHR din Siria are un minus de finanțare de 50%; prin intermediul telefoanelor celulare au aflat, la finele lui august, că Germania a ridicat reglementarea vizelor, așa că s-au îndreptat spre nord. Nu nebunia, ci disperarea politică îi îndeamnă pe mame și tați să riște înecarea, alături de copii, în tentativa de a fi în siguranță și a începe o viață nouă.

Refugiații se îndreaptă spre o Germanie divizată, pe de-o parte, de dorința de a demonstra, prin brațele sale deschise și calde, că și-a depășit trecutul zguduitor, iar pe de alta, de îngrijorarea față de posibilitatea de a face față fluxului de nestăvilit. Statele Unite nu își pot permite să se adâncească distanța în relația cu Germania. Germanii au bune temeiuri să creadă, de vreme ce ei suportă consecințele colapsului din Siria, că America poartă responsabilitatea cauzelor. Chiar și ex-premierul britanic Tony Blair a admis că ascensiunea ISIS și dezintegrarea Siriei figurează printre cele mai catastrofale consecințe ale invaziei americane în Irak, în 2003 (4).

Cancelarul Merkel nu putea anticipa ce urmări va fi avut decizia ei de a deschide granițele Germaniei și, probabil, a fost copleșită de viteza cu care speranța s-a răspândit prin telefon, pe rutele imigrării. Când un fotograf de la Time le-a cerut refugiaților să îi arate cea mai de preț avere a lor, mulți i-au arătat telefoanele mobile. Dat fiind că legăturile dintre migranți și refugiați sunt capacitate acum cu ajutorul tehnologiei, fluxul, înlesnit deseori de infractori profesioniști, va găsi o portiță pentru fiecare nouă barieră ridicată în calea sa.

În centrele de procesare, germanii au instalat barăci militare dezafectate (am vizitat una dintre ele, la nord de Munich, la sfârșitul lui octombrie), unde funcționari publici epuizați și voluntari se străduiesc să separe refugiații bona fide – cei mai mulți dintre sirieni – de migranți din locuri mai puțin afectate. Kosovarii, albanezii, sârbii, macedonienii și muntenegrenii vor fi trimiși înapoi, dar la fel se va întâmpla cu pakistanezii, afganii, somalezii, eritreenii, chiar și cu libienii.

Merkel riscă să piardă puterea dacă nu poate demonstra că ține granițele sub control. Până acum, ea a refuzat să împrejmuiască granițele cu gard de sârmă și, lucru esențial, a refuzat să stabilească un prag superior pentru numărul de vize de refugiat, pe care Germania le va procesa. Ambele decizii sunt admirabile, însă supraviețuirea sa politică depinde de repatrierea rapidă și legală către țări-terțe sigure a celor care nu îndeplinesc condițiile. De asemenea, în alte țări, legitimitatea politică a refugiaților depinde de repatrierea legal întemeiată a migranților economici. Deciziile pe fiecare caz în parte despre cine este migrant și cine este refugiat vor conține însă o doză de arbitrar. Afganii, libienii și somalezii vor pretinde că și ei se retrag din țară de teama unei morți violente și va fi imposibil să fie trimiși înapoi.

Regimul Convenției Refugiaților din 1951 nu mai corespunde realității, deoarece, așa cum s-a spus, cei mai mulți refugiați nu pleacă din pricina unei temeri bine întemeiate de a fi persecutați, așa cum o numește Convenția, ci de frica unei morți violente în state nimicite de războiul civil sau terorizate de tirani. Lumea are imperios nevoie de un nou regim al migrației – bazat pe un card de identitate biometric, cu data acceptului de a intra și o plecare obligatorie – ce ar legaliza fluxurile migratoare dinspre sud spre nord, astfel încât țările sudice să beneficieze de banii trimiși acasă, iar cele nordice, de munca și ingenuitatea necesare în societăți cu populația îmbătrânită.

Fluxul de refugiați– Organizația Internațională a Migrației (IOM) estimează că există 60 de milioane de persoane strămutate în lume, în creștere de la 40 de milioane în anul 2000 – expune o nouă realitate. În ordinea tiranică a războiului rece, granițele închise și comunicarea limitată au contribuit la sechestrarea victimelor, ale căror drepturi umane au fost încălcate, alături de opresori, în interiorul aceleeași țări. Acum, în epoca granițelor deschise și a accesului liber, oamenii își părăsesc căminele și, astfel, distanța salutară care separa zonele de pericol de zonele cu siguranță s-a prăbușit și ea. Națiunile din nord, care nu reușesc să investească în stabilitatea vecinilor din sud, se pot aștepta ca oamenii din sud, poate și teroriștii, să le bată la ușă.

refugiati in Macedonia

Refugiati in Macedonia Foto Ioana Moldovan - www.ioanamoldovan.com

Europenii tocmai au anunțat că oferă mai multe miliarde, în cadrul programului de ajutorul, astfel încât Africa să își crească controlul la granițe, să amelioreze situația drepturilor omului și să își consolideze instituțiile. Asistența de dezvoltare este motivată acum de un factor foarte puternic: controlul migrației. Acest motiv ar trebui să modeleze politica Statelor Unite în țările cu potențial migrator din jurul granițelor: Mexic, Honduras, El Salvador și Guatemala.

Până acum, SUA a făcut puțin pentru a acționa la nivelul cauzelor – incapacitate a statului, violența bandelor și rata uriașă a omuciderilor – care generează un trafic continuu al migranților copii din aceste țări.

În loc să stabilizeze aceste societăți în decădere înainte ca refugiați disperați să pună piciorul aici, reacția Statelor Unite a fost să îngreuneze accesul refugiaților în țară. Statele Unite acceptă un mare număr de imigranți ca rezidenți permanenți (aproape un milion pe an), în vreme ce numărul refugiaților scade treptat.

Acceptarea refugiaților s-a redus dramatic după 11 Septembire și abia acum a revenit la aproximativ 70,000 pe an. După atacurile din Paris, interese de securitate pot rezulta în restrângerea și mai acută a relocării, chiar dacă faptele sugerează că nu suntem depășiți de problemele de securitate. Potrivit Institutului de Politici ale Migrației din Washington, de la 11 Septembrie, Statele Unite au preluat 784,000 de refugiați și, dintre aceștia, doar trei au fost acuzați ulterior de acțiuni legate de terorism (5).

Frica duce la strategii greșite. O politică mai bună începe odată ce ne amintim de o Americă în vremuri mai bune. În ianuarie 1957, nimeni altcineva decât Elvis Presley a cântat un cântec gospel numit „There Will Be Peace in the Valley” la show-ul lui Ed Sullivan pentru a-i încuraja pe americani să îi primească cu brațele deschise și să doneze pentru refugiații maghiari. După colapsul din 1975 al Vietnamului de Sud, președintele Ford a pus bazele unui comitet inter-ministerial pentru a reloca 130,000 de refugiați; mai târiu, Jimmy Carter a găsit loc în America pentru vietnamezii fugiți cu ambarcațiuni. În 1999, într-o singură lună, Statele Unite au procesat dosarele a patru mii de refugiați kosovari, în portul Fort Dix, New Jersey.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] ​Accepta provocarea unui business fara hartii! E mai simplu decat crezi               

Activitatile noastre zilnice sunt din ce in ce mai orientate catre mediul electronic si online. Traim intr-un ritm care ne-a impus sa adoptam solutii eficiente si sigure pentru a plati facturi si taxe, a face cumparaturi, a verifica soldurile bancare, etc. Este o practica pe care am ales-o din dorinta de a simplifica lucrurile si pe care multi dintre noi ne dorim sa o regasim si in viata profesionala, unde cautam solutii pentru a depasi constrangerile de timp si spatiu atunci cand trebuie sa obtinem  o aprobare, sa  semnam rapid un contract sau sa accesam un document de la distanta.
1671 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri