Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Derapajele antiamericane ale lui Juncker, resurgenta Rusiei si dilemele noii ordini mondiale

de Valnetin Naumescu     Contributors.ro
Luni, 12 octombrie 2015, 9:24 Actualitate | Opinii

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Puncte cheie:

  • Recentul discurs de la Passau al lui Jean Claude Juncker[1], în esenţă unul anti-american şi pro-rus (desigur, cu toate nuanţările aferente), readuce în dezbatere abordările sistematic anti-americane ale Preşedintelui Comisiei Europene, pe care la început le credeam doar izolate şi accidentale;
  • Nu mulţi lideri europeni îl aprobă explicit pe seniorul Juncker când vorbeşte despre „o armată a Uniunii Europene, care să nu mai depindă de NATO şi de Statele Unite”[2] sau, mai nou, de „necesitatea încetării influenţei americane asupra Europei şi de mai mult respect acordat Rusiei”[3], dar nu putem şti câţi îi dau dreptate în tăcere şi, mai ales, cum a fost posibil ca anti-americanismul să acceadă atât de sus în ierarhia politică a Uniunii Europene;
  • În precedentul meu articol, cu mai puţin de două săptămâni în urmă, menţionasem posibilitatea unui pact al Occidentului cu Rusia[4], având ca principal promotor Germania (susţinută de suita statelor şi liderilor europeni aflaţi în siajul Berlinului) dar, sincer vorbind, nu anticipasem o „revărsare” anti-americană şi pro-rusă atât de frustă ca cea de zilele trecute a şefului Comisiei Europene, care l-a certat de-a binelea pe preşedintele Obama că foloseşte termenul de „putere regională” cu privire la Rusia, termen care îl deranjează, din câte înţelegem, pe preşedintele Putin, cerând în schimb o relaţie de la egal la egal între Washington şi Moscova;
  • Îndepărtarea Uniunii Europene de Statele Unite, tocmai acum, în condiţiile în care Rusia forţează revenirea la statutul de putere globală precum şi recuperarea influenţei politico-economice în regiunile şi ţările aflate până la sfârşitul anilor ‘80 sub tutela Uniunii Sovietice (Europa de Est, Siria, Irak), satisface pe deplin jocul strategic al Moscovei, de a scoate America din ecuaţia Europei, de a-i limita influenţa în Orientul Mijlociu şi de a consolida Blocul Eurasiatic, în detrimentul spaţiului euro-atlantic, care a definit în mod tradiţional Occidentul;
  • Dacă unele state din Uniunea Europeană vor începe să aibă un comportament ezitant şi oscilant faţă de NATO şi de angajamentele Americii în Europa (ceea ce, fireşte, sperăm să nu se întâmple), România va trebui să rămână o ţară profund „atlantistă”, cât mai apropiată politic şi militar de Statele Unite. Recentele discuţii Aurescu-Rose de la Bucureşti sugerează seriozitatea aranjamentelor de securitate bilaterale şi faptul că opţiunea strategică fundamentală a României, îndreptată spre parteneriatul strategic cu Statele Unite, rămâne în picioare după aproape două decenii de la lansarea ideii, cu ocazia vizitei de consolare a lui Clinton la Bucureşti, în iulie 1997;
  • Alternativa eurasiatică de garantare a securităţii, spre care pare să tindă Juncker, nu este demnă de încredere, având în vedere că întreaga istorie a continentului european, cu dramele alianţelor, pactelor, arbitrajelor şi trădărilor aferente (exemplele relevante ale secolului XX: München 1938, Ribbentrop-Molotov 1939, Viena 1940, Moscova 1944), ne-a dovedit din plin volatilitatea garanţiilor date de puterile europene naţiunilor mai mici. Ce-i drept, o eventuală reîncălzire a relaţiilor Berlin-Moscova, asociată cu răcirea accentuată a relaţiilor Berlin-Washington, ar crea României un disconfort de politică externă şi unele dificultăţi de acceptare la masa deciziilor, în cadrul Uniunii Europene. „Axa Washington-Berlin-Bucureşti”, de care s-a vorbit la noi (vrabia mălai visează!), un veritabil proiect românesc de nouă ordine mondială, e încă o linie trasată pe o coală de hârtie;
  • Nu-l bănuim pe Juncker de mari conspiraţii geostrategice (el fiind, la bază, un finanţist cuminte, crescut politic în atmosfera de salon a Ducatului Luxemburgului, protejat desigur de umbrela NATO), nici de o viziune capabilă să disloce Europa de pe harta alianţei postbelice cu Statele Unite şi să o mute pe cea a unui parteneriat cinic cu Rusia lui Putin, dar declaraţiile aventuroase, uneori la limita responsabilităţii imense cu care este încărcată funcţia sa actuală, nu fac decât să dea „apă la moară” propagandei ruseşti în Europa, respectiv „vânt din pupă” anti-americanilor de profesie şi adversarilor relaţiei transatlantice;
  • Ceea ce pare să omită Juncker este că Rusia încearcă de ani buni, dar cu rezultate modeste datorită precauţiilor Beijing-ului, să curteze China pentru crearea unui mare bloc de interese strategice, politice şi economice, în baza aceleiaşi viziuni integraţionist-eurasiatice a Kremlinului, menită să reducă sau chiar să anuleze dominaţia puterilor maritime de limbă engleză asupra lumii (Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Australia), în încercarea de a construi o ordine internaţională centrată, în fond, pe vechiul concept al zonei-pivot „Heartland”[5] (Europa de Est, Rusia, Asia Centrală, dominat oare de cine?), descris în 1904 de fondatorul geopoliticii moderne, britanicul Halford Mackinder;
  • În recenta sa carte (World Order, Penguin, septembrie 2014), Henry Kissinger face o trecere în revistă a sistemelor succesive de aranjamente internaţionale de la Ordinea Westphalică încoace, precum şi a proiectelor concurente privind noua ordine mondială, în care ajunge la concluzia că, în eventualitatea separării politice, economice şi militare a partenerilor transatlantici, „Statele Unite ar deveni geopolitic o insulă în afara ţărmurilor Eurasiei, iar Europa un apendice al bogăţiilor Asiei şi Orientului Mijlociu”[6].

*

N-au trecut decât câteva luni de la „propunerea” controversată a înfiinţării unei armate comune a Uniunii Europene, care să autonomizeze Europa de NATO şi de garanţiile de securitate ale Statelor Unite, şi Jean Claude Juncker a revenit cu declaraţii explozive privind schimbarea relaţiilor politice ale Uniunii Europene cu Statele Unite şi cu Rusia. În scădere în primul caz, în sensul necesităţii ca America să nu mai aibă o influenţă considerabilă asupra politicii Europei (să înceteze „diktatele” venite de la Washington, aşa cum spune Juncker), în creştere în al doilea caz, în sensul „tratării cu mai mult respect a Rusiei” şi al recunoaşterii dreptului Rusiei de a sta „în rândul întâi”. Preşedintele american a fost chiar apostrofat în discursul luxemburghezului, pentru că a numit Rusia „putere regională”, ceea ce „Preşedintelui Rusiei nu îi place să audă”.

Când am văzut prima dată ştirea, am crezut că Juncker a glumit sau a transmis un mesaj ironic, ceea ce oricum ar fi fost nepotrivit cu statutul său, ca şi palma şugubeaţă dată lui Orbán la Summitul de la Riga, însoţită de apelativul amical „Dictatorule!” Dar Juncker nu a glumit, a vorbit serios şi, după cum decriptez eu, cel mai bine plătit angajat al Uniunii Europene chiar ar vrea „mai puţină Americă” şi „mai multă Rusie” în relaţiile politice ale europenilor. Acest nou episod, şocant pentru mulţi dintre noi, stânjenitor pentru cei care am crezut în candidatura propusă de Partidul Popular European pentru conducerea Comisiei, se întâmplă la numai un an şi jumătate de la anexarea de către Rusia a unei regiuni aparţinând unui stat suveran, cu statut de asociat al Uniunii Europene, prin sfidarea ordinii de drept internaţional. Dacă acum declară asemenea lucruri, ce-o să mai spună peste trei sau cinci ani? Probabil, va fi şi uitat complet că Rusia a anexat ilegitim, prin abuzul de forţă militară, teritorii aflate în imediata vecinătate a Uniunii Europene.

Dar în numele cui vorbeşte Jean Claude Juncker? Pe cine reprezintă acest punct de vedere revizionist al şefului Comisiei Europene? Fără să generalizez, am totuşi convingerea că propusa rebalansare a accentelor politice, dinspre Statele Unite spre Rusia, nu este, de exemplu, nici în asentimentul României, nici al grupului de state aflate la frontiera răsăriteană a Uniunii Europene (Polonia, Finlanda, ţările baltice), nici al Marii Britanii, încă stat membru al Uniunii. Pe de altă parte, nu spun nici că Juncker se reprezintă pe sine însuşi când face aceste afirmaţii: există, cel mai probabil, un grup/curent tot mai consistent de state şi lideri europeni care nu mai văd cu ochi buni prezenţa şi rolul de „frate mai mare” al Americii pe bătrânul continent (considerând că pericolul a trecut) şi care alimentează, voit sau nu, anti-americanismul latent al culturilor vest-europene.

O parte din scenariile şi consecinţele posibile ale unei asemenea reajustări a relaţiilor politice ale Uniunii Europene în raport cu Statele Unite şi cu Federaţia Rusă se reflectă în analiza promptă, inspirată şi fundamentată a lui Cristian Unteanu, care merge până la a numi această bizară intervenţie a lui Juncker drept „Discursul Mileniului”[7]. Formula este în regulă dacă vrem eventual să arătăm cât de surprinşi suntem de „tezele lui Juncker” de la Passau (şi suntem!), dar nu se susţine dacă luăm lucrurile la propriu: pe fond, discursul transmite un mesaj superficial, insuficient explicat, care produce confuzie în societăţile europene, şi care va fi curând trecut, prin natura evoluţiilor de pe teren, la categoria discursurilor irelevante, nicidecum a celor „istorice”.

Dilemele noii ordini globale se ţin lanţ. Oricum s-ar recombina piesele pe tablă, o formulă ideală nu poate fi găsită. După încheierea Războiului Rece, echilibrul de putere s-a dovedit instabil. Marile puteri îşi restructurează în această perioadă legăturile între ele dar modifică şi sistemul de relaţii internaţionale, practic pentru toţi actorii statali şi non-statali, la nivel global şi regional. Administraţia Obama, începând din ianuarie 2009, a părut să dea semnalul dezangajării Americii dintr-o Europă devenită neinteresantă, şi al pivotării strategice spre Asia-Pacific, pentru a nu lăsa China să domine categoric regiunea şi să-i intimideze aliaţii postbelici, adică Japonia şi Coreea de Sud.

China, în schimb, a crescut pe toate planurile: economic, militar, tehnologic, strategic, dar evită în continuare intrarea în mari alianţe, fie cu Rusia, fie cu Uniunea Europeană, cea cu Statele Unite fiind astăzi de neconceput, în condiţiile în care China aspiră de fapt la expansiune generală, la statutul de cea mai mare economie a lumii şi la înlocuirea dolarului american ca monedă de referinţă. Problemele structurale ale economiei chineze, supraîncălzite prin comandă şi planificare politică, pot oricând genera o imensă criză pe burse, semnalele recente fiind elocvente. Asia se tensionează de la un an la altul iar încordarea sino-japoneză în Marea Chinei de Est devine alarmantă.

Rusia se vrea din nou mare putere şi, după episodul Ucraina, a declanşat operaţiunea Siria pentru a-şi arăta forţa şi capacitatea de a-şi impune interesele în Orientul Mijlociu. Europa, după o lungă şi fructuoasă perioadă de alianţă cu Statele Unite, care a dat contur succesului lumii occidentale şi democraţiilor liberale, pare tot mai mult încovoiată de dezacorduri interne şi de şovăieli strategice. Germania dă semne că s-ar apropia din nou de Rusia, după criza din 2014 din Ucraina. Merkel ar accepta chiar şi negocierile cu Bashar al-Assad, dorite de Putin, pentru a deschide calea reconcilierii cu Moscova şi a închiderii dosarelor conflictuale de pe agenda internaţională. Mă rog, Premiul Nobel pentru Pace pe 2015 l-a pierdut, dar la anul se acordă din nou.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] JYSK Romania plateste 15 lei / zi pentru tichetele de masa ale angajatilor sai

JYSK Romania, parte a grupului scandinav JYSK Nordic, unul dintre cei mai mari retaileri de mobilier si decoratiuni interioare din Europa, a majorat, incepand cu data de 1 decembrie 2016, valoarea tichetelor de masa acordate angajatilor sai. Astfel, valoarea nominala a unui tichet de masa a ajuns la 15 lei, suma maxima prevazuta de lege.
2282 vizualizari

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Marţi