Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Si daca Rusia va lovi intr-o zi pe teritoriul NATO, pentru a decredibiliza art. 5? Ce vom face, concret?

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Marţi, 24 martie 2015, 14:17 Actualitate | Opinii

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Ambasadorul rus în Danemarca le-a spus recent danezilor că, dacă aderă la sistemul antirachetă dezvoltat de americani în Europa, navele lor devin ţinte ale rachetelor nucleare ale Rusiei[1]. Bun, omul pare dus la prima vedere, dar declaraţia unui diplomat la acest nivel, corelată şi cu alte năzdrăvănii verbale şi mojicii á la Rogozin, nu e câtuşi de puţin întâmplătoare şi ar trebui privită mai atent. Ieşirea aparent necontrolată a unui ambasador face parte dintr-un plan strategic mai amplu al Kremlinului, deja observat în cercurile de reflecţie euro-atlantice, de divizare a Occidentului şi de zdruncinare a încrederii opiniei publice (îndeosebi europene) în solidaritatea, superioritatea militară şi efectivitatea ripostei Vestului.

Discuţia despre ameninţarea militară a Rusiei în Europa e simplă şi complicată în acelaşi timp. Să vedem de ce. Ştiu, le poate suna unora cam ca spaima nejustificată faţă de drobul de sare de pe sobă, dar în politică scenariile cel puţin teoretic posibile nu trebuie excluse din analizele curente, ci dimpotrivă, investigate până la ultima consecinţă, tocmai pentru a evita situaţia în care acestea mai pot părea, la un moment dat, surprinzătoare.

Pe de o parte, discuţia e simplă, spuneam, pentru că întregul edificiu simbolic al încrederii statelor şi naţiunilor integrate în sistemul de apărare colectivă numit NATO se bazează pe aplicarea articolului 5 al Tratatului Alianţei[2], din care ceea ce contează este, la urma urmei, intervenţia solidară şi decisivă a Statelor Unite. Restul sunt poveşti, pe care nu am conta nici măcar teoretic în menţinerea securităţii hard a statelor din regiune. În esenţă, putem deci admite că încrederea noastră în NATO se bazează pe convingerea că America va salva din nou, dacă va fi cazul, Europa.

Discuţia e totuşi complicată, la o privire mai atentă, pentru că Tratatul de la Washington datează din 1949, practic dintr-o epocă în care ruinele încă fumegau pe continent iar naţiunile lumii aveau vii în memorie imaginile teribilei agresiuni abia încheiate, care lăsase în urmă circa 50 de milioane de victime. O nouă ameninţare se profilase la orizont iar sentimentul de solidaritate şi mobilizare a democraţiilor liberale era uşor de întrunit. Acum, la două generaţii distanţă de fondarea NATO, contururile aliaţilor de o parte şi de alta a oceanului au devenit parcă mai confuze, percepţiile transatlantice mai neclare, nuanţele în care vedem lumea mai înşelătoare, principiile mai ezitante, socotelile mai cinice, solidarităţile mai puţin verificate. Pentru ca lucrurile să se mişte în sistemul Alianţei, e nevoie de consens şi tocmai acest consens politic este astăzi tot mai greu de atins între capitalele statelor membre, prinse între dezamăgirile economico-sociale în creştere ale cetăţenilor lor şi tentaţia de a fructifica oportunităţi comerciale mai mult sau mai puţin generoase în relaţia cu Rusia.

În acest context al apelor tulburi, Putin s-a gândit că e momentul să încerce să readucă profilul Moscovei la statutul (pierdut în decembrie 1989, după întâlnirea din Malta) de superputere, egală la negocieri cu Statele Unite, să decredibilizeze mitul NATO şi să destructureze politica Uniunii Europene, alimentând breşe, falii, vulnerabilităţi, dezacorduri şi schisme mai vechi sau mai noi între aliaţii occidentali. Nici nu putea veni mai bine pentru strategia lui Putin propunerea lui Juncker, surprinzător de naivă, ca Uniunea Europeană să-şi înfiinţeze propria armată, ca să nu mai depindă de puterea tot mai „îndepărtată” (s-o citim în ce cheie vrem noi) a Statelor Unite.

Desigur, ipoteza că Rusia ar putea, în perioada următoare, să lovească o ţintă de pe teritoriul unui stat NATO (instalaţii militare, baze sau porturi, nave în misiune, avioane etc.) sau ar putea întreprinde o acţiune militară punctuală, dincolo de „linia roşie”, interpetabilă ca o agresiune asupra unui stat al Alianţei (dar fără a provoca victime civile şi pagube materiale importante), tocmai pentru a testa efectivitatea răspunsului, nu e nouă şi nu îmi aparţine. A formulat-o explicit, luna trecută, fostul secretar general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, recent eliberat de constrângerile înaltei poziţii pe care a deţinut-o. Politicianul danez a menţionat, ca posibilitate, o ţară baltică (Letonia sau Estonia), iar ca pretext tulburări produse în jurul „intereselor minorităţilor rusofone” din aceste state postsovietice, dar şi alte pretinse motive de „îngrijorare a Rusiei” cu privire la propriile interese de securitate. Numai în ultimul an au fost identificate şi interceptate, de exemplu, peste 150 de incursiuni ale avioanelor militare ruseşti în spaţiul aerian al republicilor baltice[3]. Oricând se putea întâmpla ce e mai rău. La fel de bine ne putem gândi, desigur, şi la alte zone cu valoare geostrategică ridicată, de exemplu din bazinul Mării Negre, a căror protecţie ar putea fi încercată. Mai mult nu are rost să dezvoltăm acum.

Ce s-ar întâmpla, concret, într-o asemenea situaţie? Este de presupus că micul stat agresat va cere imediat activarea art. 5 din Tratatul Alianţei Nord-Atlantice şi va aştepta riposta dură a întregii maşinării de război a NATO, sub coordonarea tactică şi bineînţeles cu tehnologia, forţa şi resursele militare ale americanilor, căci, aşa cum am văzut, germanii se antrenează cu cozi de mătură, Cameron îşi ascunde lipsa de implicare efectivă în spatele votului de respingere al Parlamentului iar francezilor le-au trebuit luni de zile de bombardamente să-l dea jos pe circarul Gadhafi, în deşertul din Libia. Cine o să zdrobească atunci Rusia? Balticii (sau cine or fi nefericiţii „aleşi” în straniul experiment strategic al Moscovei) vor privi în soare câteva zile, aşteptând să vadă cum vin escadrilele de bombardiere NATO de la Ramstein, din Olanda sau din Italia, cum se adună diviziile de tancuri de peste tot pentru a-i ajuta şi cum va fi lovită şi pedepsită exemplar Rusia. Liderii politici vor reacţiona imediat cu declaraţii ferme de sprijin şi vor începe forfota la cartierul general de la Bruxelles. Dar decizia politică şi acţiunea militară propriu-zisă?

Discuţiile vor fi cam aşa. Bun, este o agresiune condamnabilă, fără precedent, dar trebuie analizate cu atenţie şi responsabilitate posibilele consecinţe. Răspunsul NATO nu poate fi nicidecum un război generalizat împotriva Rusiei, ar fi disproporţionat, ar muri oameni nevinovaţi etc. Nu se pot, desigur, folosi rachete cu încărcătură nucleară, ar fi un dezastru pentru securitatea Europei şi a lumii, pe care nimeni nu şi-l doreşte. O invazie terestră asupra Rusiei iese şi ea bineînţeles din calcul, aşa ceva nu se mai face astăzi, e odios. Şi e prea scump, evident. În fond, s-ar spune numai adevăruri de bun simţ, unul după altul, toate rezonabile şi politic corecte. S-ar cere opinia experţilor. S-ar convoca de urgenţă comisii, CSAT-uri peste tot, parlamentele ar dudui în sesiuni extraordinare, ar zbârnâi telefoanele între cancelarii, serviciile secrete s-ar consulta zi şi noapte, presa ar vui. Şi zilele ar trece, una după alta.

Asta nu merge, asta nu se poate, cealaltă e prea scumpă, aceea e nerealistă etc. Ceva ar trebui totuşi făcut, vor admite cu toţii, uşor stânjeniţi. Un răspuns cibernetic straşnic le-ar face însă praf calculatoarele ruşilor, la limită am putea chiar să-i spargem emailul lui Putin, doar avem noul concept pus la punct la Summitul NATO din Ţara Galilor. Ce, aţi uitat de apărarea cibernetică, ultimul strigăt în materie de apărare colectivă?

Dar mai bine să începem cu nişte sancţiuni îngrozitoare, să nu le mai dăm vize demnitarilor ruşi din eşalonul doi, să nu le mai cumpărăm maşinile Lada, să le refuzăm eroic gazul (ca Ucraina), să nu le mai vindem tehnologia noastră energetică şi militară, navele Mistral, să nu mai facem centrale atomice cu participare rusească etc. Micul stat agresat va începe însă să întrebe agitat, după vreo săptămână de la comiterea faptei: şi, ce le mai faceţi acum? Cum rămâne cu onoarea noastră?

După un timp, se va conveni că agresiunea a fost totuşi un incident nedorit. Putin va spune că este regretabil ce s-a întâmplat, că a fost o neînţelegere, dar că prin dialog politic susţinut climatul de încredere şi securitate în Europa poate fi restabilit, dar numai având „Rusia ca partener şi prieten”, nu ca inamic. Acum, germanii şi francezii ce-o să spună la o asemenea ofertă, nu-i totuşi mai bună ca războiul? Cine mai vrea să moară astăzi pe front, când viaţa poate fi aşa de frumoasă? Şi în 1939, la urma urmei, socialiştii pacifişti francezi întrebau, pe ton candid, Pourquoi mourir pour Dantzig?” Se va nuanţa că a fost o navă scufundată acolo, o platformă marină distrusă şi nimic mai mult, un avion doborât, un radar anti-rachetă confundat cu altceva, în fine, doar nu e sfârşitul lumii. Rusiei i se va cere imperativ să-şi retragă trupele comasate la frontiera sa vestică şi, ce să vezi, Putin va da ordin ca trupele să revină pe aliniamentele iniţiale. Gata, s-a rezolvat. Statul lovit va primi chiar şi o reducere la gaz de 10% sau, mai ceva!, dreptul de a relua exporturile de carne şi fructe pe piaţa rusească, vă daţi seama? Dezgheţul relaţiilor Rusia-Vest ar depăşi chiar şi celebra „destindere” din anii 65-68…


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] JYSK Romania plateste 15 lei / zi pentru tichetele de masa ale angajatilor sai

JYSK Romania, parte a grupului scandinav JYSK Nordic, unul dintre cei mai mari retaileri de mobilier si decoratiuni interioare din Europa, a majorat, incepand cu data de 1 decembrie 2016, valoarea tichetelor de masa acordate angajatilor sai. Astfel, valoarea nominala a unui tichet de masa a ajuns la 15 lei, suma maxima prevazuta de lege.
6149 vizualizari





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri