Declarația din aprilie 1964 nu a apărut de nicăieri și nici nu reflecta o schimbare bruscă de direcție a conducerii PMR. Ea a fost rezultatul unei acumulări de măsuri ale liderilor comuniști autohtoni, de politici și de pași făcuți în direcția cristalizării individualității regimului încă din anii ’50. Este vorba de un proces de re-formulare graduală a ideii de suveranitate socialistă care rapid va începe să fie suprapusă ideii de emancipare și unitate națională, dar și contrapusă problematicii rolului hegemonic al URSS în mișcarea comunistă internațională.
Declarația din aprilie a fost formulată și, ulterior, analizată, din perspectiva dinamicilor în cadrul blocului sovietic, mai precis opoziția PMR față de politica hrușciovistă în cadrul Consiliului pentru Ajutor Economic Reciproc și atitudinea în raport cu rolul Chinei în mișcarea comunistă internațională. Rareori însă literatura existentă accentuează una dintre ideile fundamentale care a stat la baza poziției PMR și care a facilitat identificarea rapidă a intelectualilor, vechi sau noi, cu politica regimului. Mă refer la chestiunea „integrării”. Recepția extrem de favorabilă a Declarației printre intelectuali poate fi explicată prin faptul că PMR refuza integrarea economică sau militară în cadrul blocului sovietic sau că partidul nu urma linia Kremlinului în conflictul sino-sovietic. Dar, la fel de important a fost faptul că aceste procese aveau loc simultan cu o politică din ce în ce mai susținută a PMR de a respinge orice „integrarea culturală și științifică” între țările comuniste și de a insista asupra principiul afirmării culturale naționale. Mai mult decât atât, ca și în cazul pozițiilor politice sau economice, angajarea elitelor epistemice ale partidului-stat avusese loc cu ani înaintea momentului aprilie 1964.
Voi apela la două exemple pentru a-mi justifica afirmațiile. Între 1960 și 1964 au avut loc o serie de întâlniri anuale între conducerile „academiilor de științe socialiste” în care s-au discutat posibilitățile de realizare a unei „diviziuni internaționale a muncii” în domeniul științific. În 1964, la Sofia, între 12 și 19 aprilie, reprezentații Cehoslovaciei și Poloniei au propus un document intitulat „Principiile, formele și metodele colaborării științifice multilaterale între Academiile țărilor socialiste”. Reflectând negocieri din anii anteriori, documentul propunea printre altele: „folosirea în comun a potențialului științific și tehnic al țărilor socialiste, folosirea în comun a laboratoarelor și instalațiilor care aparțin diferitelor Academii; crearea unor colective și institute științifice comune; specializarea diferitelor țări în domeniul științei și tehnicii, precum și specializarea revistelor științifice pe domenii înguste, preconizându-se consilii de redacții internaționale și editarea publicațiilor respective de către acea Academie care are asigurate cele mai bune condiții în specialitatea respectivă, cât și din punct de vedere economic”. (i) Reacția delegației române, acționând pe baza mandatului primit din partea conducerii de partid, a fost de a insista ca acest document să fie eliminat de pe agenda întâlnirii. Dezbaterile privind integrarea științifică vor continua în anii următori, varii proiecte fiind propuse în special de reprezentanții polonezi și germani (desigur cu susținerea celor sovietici). Poziția de respingere a unor asemenea inițiative, formulată de oficialii Academiei de Științe a R.P.R./R.S.R. înainte de 1964, va rămâne însă literă de lege.
Integrarea nu privea numai Academiile, ci și uniunile de creație din țările comuniste (grupul principal era format de țările din Europa de est, dar în aceste discuții apar uneori și reprezentanți ai R.D. Coreea, Vietnam, Mongolia, Cuba etc.). Reflectând această tendință, revista cehoslovacă Plamen a găzduit o serie de discuții privind posibilele măsuri de accentuare a colaborării socialiste în domeniul culturii. De exemplu, în numărul cinci din 1963, editorii considerau că „ar trebui să se dezbată, în primul rând, dacă în locul acordurilor bilaterale privind colaborare dintre uniuni, nu ar fi mai eficace să se treacă – deocamdată cel puțin în cadrul țărilor socialiste europene – la încheierea unui acord multilateral, care ar rezolva problemele reciproce ale scriitorilor din toate țările noastre…”(ii) Aceeași revistă, susținută de „Politika” din Polonia, a realizat și o ancheta printre importante personalități culturale din țările socialiste sau membri ai așa-ziselor grupări progresiste occidentale în legătură cu validitate și viabilitatea ideilor de „integrare culturală”, crearea unei „Piețe comune a culturilor”, „liberalizarea schimburilor culturale dintre țările socialiste”.
Poziția PMR în această chestiune este excelent exemplificată de intervenția lui Simon Pop, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, la consfătuirea conducerilor uniunilor scriitorilor din țările socialiste (21-24 septembrie 1965). Acesta afirma în raportul către Comitetul Central: „am crezut util să vorbesc aici mai pe larg dezvoltând ideea eficacității participării noastre în forurile scriitoricești internaționale, făcând apel la suplețe, la aprecierea realistă și diferențiată a situațiilor în fața cărora suntem puși, la dezvoltarea unor puncte de vedere lucide și nuanțate, având la bază argumentare proprie, venită din experiență proprie; sub acest aspect, ideea elaborării unei linii comune îmi apare, total contraindicată, am obiectat, orice acțiune mecanică, în bloc, fiind, în fond, o expresie de rigiditate, aceasta micșorând vizibil șansele reușitelor, dăunând calității afirmării valorilor și ideilor noastre pe o arenă extinsă”. (iii) Intervenția lui Pop demonstrează cum suveranitatea socialistă se materializa într-o campanie de afirmare a culturii naționale și de cristalizare a unei identități cultural-politice clare atât în cadrul lagărului socialist dar și în Europa în general. În 1964, PMR si intelectualii ajunseseră la o agenda comună de colaborare care avea o funcțiune mutual benefică: partidul se indigeniza, fără a se reforma; elitele epistemice și culturale reveneau în centrul proiectului simbolic și instituțional de construcție a națiunii, aducând cu ele masive secțiuni ale tradițiilor pre-comuniste.
O asemenea sinteză național-stalinistă, pentru a-l parafraza pe Vladmir Tismăneanu, este evidentă, în forma sa încă timpurie, cu prilejul adunării „oamenilor de știință și cultură” din 8 mai 1964. Aceasta este poate cea mai spectaculoasă „prelucrare” a Declarației din aprilie. Pentru a cita cuvântul de deschidere al lui Maurer, „ne-am adunat să avem un schimb de idei asupra acestui important material, să expuneți punctele de vedere pe care le aveți în legătură cu una sau alta din problemele abordate în această Declarație precum și în legătură cu Declarația însăși”. Cei prezenți includeau prezidiul și secretariatul Academiei, directori și directori adjuncți de institute ale Academiei, redactori și redactori adjuncți ai revistelor Academiei, membri ai comitetului de partid al Academiei, secretarii și locțiitorii secretarilor organizațiilor de bază de la Academiei, alți academicieni, reprezentanți ai uniunii scriitorilor, ai variilor instituții cinematografice, ai uniunii compozitorilor, uniunii artiștilor plastici și arhitecților, artiști din teatre, și reprezentanți ai Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă. În total aproximativ 200 de persoane, calitatea de membru de partid nefiind criteriu de selectare a participanților. Au avut intervenții Barbu Zaharescu, Mihai Beniuc, V. Dinu, Ștefan S. Nicolau, Dian Cocea, Aurel Mihale, Ion Roșianu, N. N. Constantinescu, Ștefan Voicu, Brăduț Covaliu, Constanța Crăciun, Ștefan Milcu, Virgil Ianovici, Ilie Murgulescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Alex. Graur, Alex. Rău, Horia Hulubei, Valter Roman. IV
Două concluzii preliminare reies din aceste liste. În primul rând, PMR nu experimenta încă practica de a nominaliza personalități fără pedigriu comunist, dar cu prestigiu național, ca să reprezinte linia de partid. Ascensiunea intelectualilor a căror socializare era mai mult naționalistă decât marxist-leninistă era în curs, căpătând dimensiuni impresionante în a doua jumătate a decadei. Cei care intervin sunt ori vechi membri de partid, cu activitate inclusiv in ilegalitate, ori tovarăși de drum care asiguraseră conversiunea elitelor după 1947. În al doilea rând, printre vorbitori sunt totuși conducătorii principalelor instituții cultural-științifice din țară (ex., Ilie Murgulescu era la acea vreme președintele Academiei, după ce mai înainte fusese ministru al învățământului). Așa cum observa istoricul Cristian Vasile, mesajul de afirmare a suveranității socialiste simultan cu cel al emancipării identitare era formulat și diseminat de la cel mai înalt nivel, dar era în același timp puternic controlat prin intermediul unor actori ale căror fidelități ideologice erau verificate. Acest principiu va conta mai puțin în anii care vor urma. De exemplu, istorici precum Constantin C. Giurescu, Mihai Berza, Emil Condurachi, Alexandru Duțu, etc., personaje departe de a fi aparatcici, vor personifica linia de partid, cu propriile lor sintetizări, în politicile de scriere a istoriei atât pe plan național cât și internațional.
Revenind la evenimentul din 8 mai, sinteza național-stalinistă este definită de Maurer, maestrul de ceremonii în acel moment. Explicând rațiunile Declarației, el afirmă „am socotit că răspundem obligației internaționale pe care o avem ca comuniști, dar în aceiași măsură datorită faptului că răspundeam unor obligații naționale pe care le aveam ca conducători ai unui popor de a cărui soarta răspundem. Daca partidul țării respective, cel care este legat de poporul țării respective și răspunde în fața acestui popor este acela care cumpănește și hotărăște cum trebuie făcut un anumit lucru și dacă trebuie făcut, și dacă acest lucru poate să-l hotărască altcineva decât acest partid, acest lucru condiționează până la sfârșitul sfârșitului existența fiecărei societăți.” Așadar, partidul este condiționat simultan de două imperative care îi eternizează rolul conducător în societate: misiunea revoluționară și destinul național.
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
