Nu știu de ce s-a mutat domnul Ponta la MApN. Nu știu și, spre deosebire de alții, nici nu mă tentează să cercetez. De la o vreme, a apărut o nouă disciplină: pontologia. Oameni cu pretenții de seriozitate, cultură, imaginație, experiență și discernământ se chinuie să răsucească pe o parte și pe alta cuvintele și gesturile primului ministru, storcând din ele o substanță mereu contradictorie. Ce va fi vrut să spună când s-a considerat prea bătrân pentru politică? Dar atunci când a tăcut? Și ce urmărește acum, când s-a așezat sub protecție armată? E spațiu vast de analiză, bănuiesc că se pot scrie și doctorate cu asemenea subiecte, însă, pentru mine, personalitatea domnului Ponta e mult mai puțin sofisticată decât ne lasă să bănuim pontologii. Să alergi cu microfonul după el e ca și cum te-ai încăpățâna să întrebi o marionetă de ce dă așa din mâini și din picioare. Domnul Ponta e insondabil de banal.
Prin urmare, nu faptul în sine de a fi trecut sub scutul armatei mă interesează, ci ce anume a făcut aparatul de propagandă din gestul lui. Iar în ultimul timp aparatul de propagandă pare să se adreseze cu predilecție României compătimitoare. De pildă, încarcerarea domnului George Becali a fost tratată la RTV cu mai mult entuziasm jurnalistic decât ar fi meritat un eventual contact cu o civilizație din altă galaxie. În cazul lui Gică Popescu, campania națională de compătimire și-a ratat ținta pentru că erau implicate cele mai dezgustătoare figuri din fotbal, lucru pe care un post de televiziune cu perspicacitatea Antenei 3 l-a sesizat la timp. Mult mai abilă, Antena 3 s-a orientat spre domnul Mircea Diaconu care, în plus, are și avantajul de a fi el însuși actor. Și satrapii locali arestați, încătușați, ridicați din situații cât se poate de omenești (de la sfânta masă la restaurant!) și târâți la judecată au fost candidați redutabili pentru compasiune. Apoi, seară de seară, s-au perindat pe ecran tot felul de oameni ajunși în situații grave, mizerabile, dramatice, oribile – din cauza lui Băsescu, bineînțeles. Culmea a fost atinsă când ni s-a prezentat cazul unui bărbat aflat în închisoare, care suferă de cancer și nu e grațiat de președinte. Nu știu ce onomatopee ar trebui să inventez pentru amestecul de groază, disperare și dezgust provocat de povestea asta. În fine, sub lozinca „Zece ani de sclavie”, întreg poporul e invitat să se autocompătimească, de parcă din adâncurile studioului Antenei 3 ar răsuna nonstop, obsesiv celebrul cor din Nabucco.
Așa se face că, în mod automat, și mișcarea locativă a domnului Ponta a primit din partea propagandei tratamentul prin compasiune. Numai că aici apare o mică problemă. Iată, de pildă, reacția spontană a unui simpatizant PSD: „Dom’le, totuși, ce naiba… Cum adică, să părăsești guvernul, să te duci la Apărare! Păi, bine, da’…” Și, după un moment de reflecție: „Al dracului Băsescu! Ia uite ce-i face lui Ponta! Săracu’ Ponta!” Sigur, până la urmă răspunsul e cel sugerat de propagandă, dar își vâră coada și un fleac de îndoială, pentru că omului gestul i se pare în sine deplasat, dincolo de toate ticăloșiile imaginabile ale lui Băsescu.
Mișcarea locativă a domnului Ponta nu te poate lăsa indiferent – e gogonată, e enormă. Și atunci există două reacții posibile: rămâi fie cu un Ponta hăituit, persecutat, refugiat în disperare de cauză în brațele armatei, fie cu un Ponta laș. La prima soluție ajunge România compătimitoare, la a doua România, să-i zicem, cinică, deși cuvântul „cinic” nu-i tocmai potrivit. Un om care privește lucrurile detașat, necompătimitor, vede ridicolul situației în care se pune domnul Ponta, vede enormitatea, însă nu numai în ochii lui va fi descalificat primul ministru, ci și în ai aceluia care prețuiește simțul onoarei, curajul. La prima vedere, de o parte avem un tip uman, de cealaltă, două – numai că lucrurile sunt ceva mai complicate.
Pariind sistematic în ultimul timp pe România compătimitoare, propaganda va fi avut în vedere că publicul de la noi a fost frăgezit cu telenovele și cu tot soiul de emisiuni lacrimogene de mare audiență. Totuși, în telenovele, mai apare și un oarece simț latinoamerican al onoarei, așa încât efectul lor nu e în întregime favorabil. Atunci, argumentul decisiv e mila creștinească, orientată exclusiv după preferințele Antenei 3 sau RTV-ului. E un argument, recunosc, imbatabil.
