“Echivoc si inepuizabil”, astfel a descris Raymond Aron proiectul intelectual marxist. Sociologie a crizei, nascuta din criza si pretinzand ca rezolva criza morala, politica, sociala si economica a modernitații, marxismul are drept nerv vital imperativul unei revoluții cataclismice. Un marxism non-revoluționar este o contradicție in termeni. S-a dorit anti-utopic si emancipator, a sfarsit intr-o utopie esuata si in experimente liberticide. Cine a fost, asadar, Karl Marx (1818-1883)? In consens cu Leszek Kolakowski, sa spunem ca a fost un filosof, sociolog, economist și combatant revoluționar german. Indragostit de totalitate, a fost parintele unei doctrine care a culminat in totalitarism. In egala masura,tocmai pentru ca teoria lui Marx nu este un monolit, exista o distincție care nu trebuie neglijata, din perspectiva filosofiei politice, intre marxismul sovietic si cel occidental (tanarul Lukacs, Karl Korsch, Ernst Bloch, Antonio Gramsci, Scoala de la Frankfurt, Cornelius Castoriadis, Lefort, tanarul Lyoyard, Habermas din “Theorie und Praxis”). Revizionismul marxist al anilor 60 si 70, vehement denunțat de politrucii leninisti, s-a inspirat din aceasta traditie a “celuilalt marxism”.
1. Karl Marx a început ca tânăr hegelian și a adoptat metoda dialectică pentru a explica realitatea. Ca tânăr filosof, Marx a pus accentul pe alienare ca principală racilă a societății birocratice moderne: omul este deposedat de principalele sale atribute, incluzând aici creativitatea și libertatea. Influențat de Ludwig Feuerbach, Marx s-a angajat, alături de alți tineri hegelieni, într-o critică acerbă la adresa alienării religioase. Această critică a iluziilor transcendente l-a apropiat în mod irezistibil de critica a ceea ce percepea a fi condițiile injuste universale. Marxismul a fost o formă de istoricism determinist (convingerea că istoria are un sens, un scop (telos), și că este guvernată de legi pe care ființele umane le pot cunoaște și, pe cale de consecință, influența). Omul se află în centrul filosofiei marxiste, nu ca abstracțiune, ci ca subiectivitate palpabilă, determinat de societate dar, în același timp, creator de societate. Marxismul nu este un fatalism politic, nu propăvăduiește resemnarea în fața ordinii existente, ci mai degrabă este o filosofie a acțiunii colective (sociale) și un radicalism universalist. Este ideea care tinde către universalizare.
2. Scrierile filosofice timpurii indică un Marx interesat cu precădere de libertatea umană, alienare (înstrăinare), negativitate, revoltă, efortul de a transcende un status quo scandalos din punct de vedere moral. Descoperirea socialismului utopic, filosofia materialistă și contactele sale cu alți radicali de stânga l-au făcut să adopte o perspectivă revoluționară asupra lumii. Ordinea burgheză, bazată pe proprietate privată și drepturi de inspirație liberală, îi apăreau ca demodate, ipocrite și lipsite de echitate. S-a identificat din ce în ce mai mult cu un program politic care a privit clasa muncitoare industrială drept subiectul revoluționar privilegiat, “clasa mesianică” a istoriei, principalul vehicul al unui divorț apocaliptic cu trecutul. În faza sa incipientă, gândirea lui Marx a reprezentat o declarată escatologie seculară, o narațiune redemptivă a fericirii originare, a declinului și redresării esențiale, regenerării și renașterii…
3. Marx a adoptat socialismul, dar a pretins să transforme această doctrină în știință. Pentru a atinge acest scop, s-a angajat într-o critică generală a economiei politice, arătând că sistemul capitalist se va prăbuși în primul rând ca urmare a contradicțiilor sale interne. Intervenția umană, în orice caz, era esențială pentru a face ca acest antagonism bazal să irumpă în forma unei revoluții sociale.
4. “Manifestul Partidului Comunist”: un document sociologic și politic, un text fundamental al modernității politice. Tinerii Karl Marx si Friedrich Engels propun o viziune asupra lumii (Weltanschauung) care opune în mod antagonist proletariatul și burghezia. Dialectica Stapan-Sclav din “Fenomenologia” hegeliana este tradusa in conflictul ireductibil dintre clasele opuse. Este textul în care Marx si Engels postulează lupta de clasă drept principala variabilă explicativă în înțelegerea istoriei umanității. Manifestul prezintă globalizarea comerțului și industriei drept principala realizare a capitalismului și așează în contrast noua știință a revoluției cu proiectele utopice anterioare…
5. Proletariatul (clasa muncitoare industrială) în societățile dezvoltate economic reprezintă principalul subiect (agent) revoluționar. Este o “clasă aleasă” în sensul în care întrupează tragedia tuturor grupurilor anterior subjugate (sclavi, șerbi). Prin eliberarea sa, argumenta Marx, proletariatul urma a emancipa întreaga umanitate. Relațiile capitaliste organizează confiscarea rezultatelor producției proletariatului – pentru Marx, proprietatea privată este sursa tuturor injustițiilor și trebuie prin urmare abolită prin intermediul revoluției proletare (practica revoluționară). Pentru Engels, proletariatul german era mostenitorul filosofiei clasice germane. Pentru tanarul Marx, arma criticii era lipsita de valoare in absenta criticii armelor.
6. În viziunea lui Marx, revoluția trebuie să fie totală, globală, permanentă, până când umanitatea reușește saltul din tărâmul necesității (sărăcie, inechitate, injustiție) în cel al libertății. O asemenea revoluție mitologizată nu a avut nicicând loc. De dragul ei, în orice caz, milioane de oameni s-au înrolat în mișcări mesianice, purificatoare, revoluționare, învestite cu o aură carismatică. Filosofia politică a lui Marx proclamă sfârșitul politicii prin salvare revoluționară. În această perspectivă, salvarea revoluției constituie premisa salvării umane. Marxismul a fost o formă de radicalism politic inspirat de o fantasmă mitologică a salvării umane. Salus revolutionis, suprema lex. Doctrina lui Marx subordona eticul politicului. In polemicile cu Karl Kautsky, Lenin si Troțki au respins existența unor valori etice eterne, Binele si Raul erau definite strict instrumental, pragmatic, in functie de interesele partidului de avangarda. Acest partid era, spre a-l cita pe Troțki, instrumentul perfect al indeplinrii planurilor Rațiunii in Istorie. Teroarea devenea astfel acceptabila si chiar necesara in numele unui umanism providențialist. Violența are sanctificata drept remediu purificator la corupția generalizata. Spasmul revolutiei finale este si cel care incheie pre-istoria umanitatii. Nu e sfarsitul Istoriei, ci debutul uneia nestiuta pana atunci.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
