Este vara, mergem cu totii, ori cei mai multi dintre noi, la mare. Ne simtim minunat, uitam de griji, ne bucuram de soare, de valuri, de clipele de fericita nepasare. Euforia se termina insa in clipa cand apar meduzele: gelatinoase, insinuante, lipicioase, cu transparenta lor inselatoare. De ele nu ai cum sa te feresti. Sunt mieroase, se strecoara insidios in spuma marii, sunt agentii perfecti ai neantului.
Meduzele nu vorbesc, ci susura. Nu sunt capabile sa fie rechini. Sunt doar, vorba cuiva, plevuscile de la masa stapanilor. Isi prezinta mizerabilul venin drept elixir al iubirii. Meduzele nu stiu ce inseamna o batalie cinstita. Sunt invizibile, omniprezente, tentaculare si abjecte precum Securitatea.
Meduza are un nume in literatura: Polonius. Ori, daca preferati, Iago. Poate ca ma insel: Polonius si Iago nu actionau “in grup”, nu se supuneau “logicii colectivelor”, cea atat de draga, in ultimii sai ani de viata, unui cunoscut filosof interbelic pe care, evident, meduzele il detesta. Meduza se conformeaza voluptuos acestei “logici,” cum imi spunea un bun prieten, par vocation et conviction — sans le savoir, parce-que au-delà de son concevoir.
Nu s-a descoperit inca, din cate stiu, leac impotriva lor. Intre creaturile oceanului, meduza este simbolul ratarii (sa-mi fie iertata antropomorfizarea!). Meduza nu are decat un scop: sa produca durere si dezgust. Nu groaza, ci greata. Meduza are infioratoare complexe. Nu te poti lupta cu sufocantul, infectul, nerusinatul sarut al celenteratelor. Prefer lupii, sacalii, hienele.
In Reading gaol by Reading town
There is a pit of shame,
And in it lies a wretched man
Eaten by teeth of flame,
In burning winding-sheet he lies,
And his grave has got no name.
And there, till Christ call forth the dead,
In silence let him lie:
No need to waste the foolish tear,
Or heave the windy sigh:
The man had killed the thing he loved,
And so he had to die.
0
1
