Ma intreaba jurnalista Daniela Ratiu de la “Forta Civica Timis” daca “puţinul câştigat a fost pierdut odată cu vara lui 2012″. Eu aş zice că e vorba mai degrabă de o anumită revoltă melancolică. Înainte de nevrozanta, frustranta, agonizanta vară a anului 2012, eram convinşi, cei care credem în societatea deschisă, că există lucruri care nu se mai pot petrece într-o Românie membră în NATO şi în UE. Democratizarea ni se părea ireversibilă. Ne amăgeam cu gândul ca useliştii vor şti că există limite, că există lucruri care nu se fac, că nu se tropăie bezmetic într-o sală de concert, că nu se mănâncă seminţe la teatru. Nu s-a pierdut totul, deşi democraţia românească a fost la un pas de dezastru. Când am scris un articol cu titlul “Welcome to Minsk, România!”, chiar mă gândeam că scenariul de tip Lukasenko devenise iminent. Faptul că a fost dejucat, în primul rând ca efect al presiunilor externe, dar şi prin mobilizare civică internă, nu înseamnă că duumvirii (Ponta şi Antonescu), dirijaţi şi patronaţi de Voiculescu şi Iliescu, nu se pregăteau să-l pună în aplicare. Crin Antonescu şi Dan Voiculescu sunt şi astăzi furibunzi că n-au dus până la capăt lovitura de stat. Victor Ponta pare mai degrabă resemnat. Iliescu, bănuiesc, urzeşte în continuare alte scenarii neo-bolşevice. Acesta este ADN-ul său politic.
Daniela RAŢIU: Desigur, chiar şi după 23 ani, ceea ce numiţi ”dorul după Ceauşescu”. Această edulcorare a trecutului trăit de români sub Ceauşescu cunoaşte o metamorfozare stranie. Ceauşescu a devenit ”bun”, iar restanţele de ură, de furie, de plată, au fost încasate de actualul preşedinte Traian Băsescu printr-un proces de catharsis în urmă căruia puterea, electoratul uselist retrăieşte, consumă cu furie fantomele trecutului, altfel cum am putea explica cultivarea urii pentru un preşedinte în România lui 2013 în care USL are puterea – guvern, majoritate parlamentară, precum şi putere locală.
Vladimir TISMĂNEANU: Discursul urii este marca indelebilă a retoricii USL. Recitiţii tot ce-au avut de spus corifeii acestei alianţe în toţi aceşti ani: insulte, calomnii, atacuri ad hominem, futilităţi bombastice, tiribombe găunoase. Nimic serios, nimic care să dăinuie. Am mai spus-o, o repet aici — Crin Antonescu a contaminat USL-ul cu atributele personalităţii sale: fatuitatea şi vacuitatea. La fel şi cei ce se doresc intelectualii lui Crin: mereu insulte şi insinuări la adresa lui Traian Băsescu, false dihotomii, demonizari şi agresiuni verbale, pustiul ideilor. Un exemplu al acestei pasiuni a macularii este “pamfletul” lui Radu Calin Cristea (ideolog uselist, răsplătit pentru “devotamentul neprecupeţit” cu un post echivalat cu secretart de stat prin nu ştiu care consiliu) împotriva mea, apărut acum câteva luni în “Observator Cultural”. Nu cunosc un caz mai flagrant de siluire, de schilodire, de denaturare a unei biografii (în acest caz, a mea) decât ceea ce-a întreprins fostul meu amic în acel imund serial. Nu e vorba însă, doar de mine. Mircea Cărtărescu şi Horia Patapievici au ajuns să se retragă din discursul public pe teme politice tocmai pentru că atacurile infame la adresa lor deveniseră insuportabile. Urmaş al PCR, USL-ul a perfecţionat de o manieră perversă aceste tehnici ale anihilării simbolice a celor care nu se înregimentează. Traian Băsescu este numele a tot ceea ce ei abhora. Înainte de orice, despărţirea de trecutul autoritar-nomenclaturist, decomunizarea, susţinerea statului de drept.
Daniela RAŢIU: Spre deosebire de alţi ani, tabloul deloc măgulitor al lui Iliescu pe care îl realizaţi în carte arată de fapt dimensiunea răului pe care acest personaj l-a făcut, un rău care străbate toată perioada de după 1989 până astăzi când asistăm la un fel resurecţie fesenistă radicală desăvârşită de USL – această monstruozitate politică care a fost posibilă cu ajutorul liberalilor, a lui Crin Antonescu (pe care îl denumiţi drept ”cel mai ridicol politician” al ultimilor ani), dar şi cu ajutorul turnătorului Felix – fantoma trecutului pe care poporul l-a ”ajutat” să ajungă pe scena politică.
Vladimir TISMĂNEANU: Ion Iliescu nu este (doar) un om, el este un sistem. Când spun sistem, mă gândesc la întreg păienjenişul de conexiuni şi protecţii moştenite din regimul comunist, mentalul îmbibat de resentiment, de patimi vindicative, oroarea de pluralism şi dialog. Iliescu s-a format în universul de intrigi, lovituri sub centură şi minciuni în serie propriu nomenclaturii comuniste. Sigur, a făcut declaraţii formale de delimitare de acest sistem, dar, structural, el rămâne un aparatcik. Gândeşte şi acţionează în termeni leninişti: Care pe care, cine îi va veni de hac cui etc. Ion Iliescu a crescut cu mari rezerve şi suspiciuni în raport cu Occidentul.
