In dialogul din 2003, am putut constata relatia cel putin problematica a lui Ion Iliescu cu adevarul istoric. La capitolul mineriadelor din iunie 1990 si septembrie 1991, lucrul era cel mai flagrant. Chiar si asa, am reusit sa obtin de la el un raspuns pe care multi l-au ignorat, dar care mie mi se pare esential. A admis ca venirea minerilor a insemnat recursul la metode extra-legale. Nu stiu sa fi recunoscut acest lucru cu alta ocazie. N-a spus adevarul nici in ceea ce priveste represiunile anti-studentesti din perioada 1956-1960, dar intrebarile mele sunt destul de clare si nu lasa loc pentru echivoc. Cred ca m-a mintit si la capitolul deciziilor legate de soarta cuplului Ceausescu. Ion Iliescu era garantul si simbolul noii puteri, nu este de inchipuit ca nu a fost cel care a decis asupra destinului dictatorului si al sotiei acestuia. A mintit si in ce priveste „Scrisoarea celor 6” din martie 1989. Sustine ca nu s-a pus problema sa o semneze, ca n-a fost contactat. Am informatii precise, de o acuratete ireprosabila, ca lucrurile nu au stat astfel. Iliescu nu a semnat de frica. Prefera sa se mentina, neatins nici cu o floare, „in rezerva republicii”. Este un maestru al supravieturii, in orice timp si cu orice pret.
Cristian Patrasconiu: De ce ai publicat aceasta carte atunci? De ce nu cu un an mai devreme sau cu un an mai tirziu? Intreb asta pentru ca, inclusiv din zona amicilor tai, a aparut acest repros ca volumul a aparut atunci cind a aparut si nu altcindva?
VT: Ti-am mai spus, daca nu s-ar fi tergiversat dialogul, mai ales pentru ca eu nu puteam sta in tara cateva saptamani cand s-a pus problema, in 2002, cartea ar fi aparut in 2003. Nu era absolut nimic planificat in directia sustinerii PDSR in campania electorala. Volumul plasmuit in acest sens se intitula „De la Karl Marx la Coca Cola” si era un dialog intre ministrul cancelar Alin Teodorescu si seful sau la guvern, premierul Adrian Nastase. Eu n-am fost niciodata subordonatul lui Ion Iliescu, al lui Emil Constantinescu ori al lui Traian Basescu. Nu-l judec pe Alin, vorbesc despre mine. Ma consider un intelectual critic, un filosof al politicului si un specialist in analiza totalitarismelor veacului trecut (dar si ale celui prezent). In aceasta calitate am stat de vorba cu un veteran al comunismului, un personaj care, ne place sau nu, are multe lucruri de spus despre ce a fost comunismul romanesc, cel sovietic etc. Un Adam Michnik, de pilda, considera cartea de dialoguri cu Iliescu drept foarte utila. La fel, numerosi ziaristi vestici. Nu cred ca va obtine cineva mai mult de la acest om ca marturisiri despre propria sa biografie. Nimeni nu va putea face bilantul vietii lui Ion Iliescu fara a folosi acea carte. Dar, poate iti amintesti, dupa momentul 18 decembrie 2006, in primul numar pe 2007 din revista „22” am publicat un text in care spuneam ca m-am inselat crezand ca Iliescu a interiorizat substanta si logica democratiei.
CP: Pui niste nuante, a propos de Iliescu II (cel de dupa 2001) si Iliescu I. Sint chiar asa de diferiti? A regretat ceva esential din raul facut or protejat inainte de 2001? A protejat, cu adevarat, valoarea sau doar lichelismul, oportunismul, docilitatea si mediocritatea? E drept ca, dupa 2001, nu a mai chemat minerii din Valea Jiului, dar a facut, in continuare, casa buna cu neo-minerii din presa, de pilda?
VT: Am publicat in 2001, in revista „East European Constitutional Review” condusa de profesorul Stephen Holmes, un studiu scris impreuna cu prietena mea Gail Kligman, profesoara de sociologie la Los Angeles. Argumentul era in directia despre care vorbesti: Iliescu II nu mai avea nevoie sa creeze instabilitate, insecuritate si teama, ajunsese la un fel de calm politic, nu mai era atat de anxios precum in primele doua mandate (1990-1992 si 1993-1996). Iliescu nu este omul care sa faca penitenta, nu stie ce inseamna regretele. De fapt, se considera infailibil, lucru incurajat de multi dintre adulatorii sai. Problema relatiei lui Iliescu cu valorile spiritului si cu intelectualii este extrem de interesanta. Inainte de 1990, in anii ’80, Iliescu frecventa sporadic lumea intelectuala, se intalnea, de pilda, la „Casa Scanteii”, cu un Zigu Ornea. Ii placea si ii convenea sa fie socotit un comunist luminat. In interviul pe care i l-a luat N. Manolescu dupa mineriada din iunie ’90, Iliescu facea dovada ca nu poate tolera criticile din partea celor pe care candva pretindea ca-i respecta. Si-a construit o proprie curte de intelectuali, i-a cultivat pe cei care au aprobat politica sa: Eugen Simion, Eugen Mihaescu, Augustin Buzura, Razvan Theodorescu si altii. Este amuzant ca nimeni n-a scris un studiu despre „intelectualii lui Iliescu”. Mihai Botez a fost un caz oarecum diferit. Desi numit ambasador la ONU, apoi la Washington, de catre Iliescu, Mihai Botez nu a devenit un apologet al sistemului fesenist. In fine, nu putem descurca acum toate firele acestui paienjenis de raporturi vizibile si invizibile. Daca privesc lucrurile cu ceea ce se cheama in engleza the benefit of hindsight, deci stiind tot ce stiu acum, cred ca Iliescu II a ramas prizonierul acelei forma mentis de sorginte leninista care imparte lumea in amici si inamici si priveste politicul in termeni de „care pe care”.
CP: Ce nu ai povestit niciodata din culisele intilnirilor tale cu Iliescu atunci cind ati facut acea carte si crezi ca ar fi semnificativ sa spui?
VT: Eram la Neptun pe terasa vilei unde am locuit, ne aflam in plina inregistrare, a sunat telefonul celular, Iliescu a raspuns. Era Mircea Geoana, aflat la Washington, informandu-l pe Iliescu despre reactiile ultragiate (pe drept cuvant, adaug eu) ale cercurilor evreiesti americane in legatura cu formularile cel putin nefericite despre Holocaust din interviul acordat de Iliescu ziarului israelian „Haaretz”. Geoana i-a sugerat atunci ca trebuie facut ceva, ca trebuie revenit asupra pozitiei socante formulate de seful statului roman. I-am spus lui Iliescu ca putem include cateva pagini de dialog pe acel subiect. S-a gandit cateva clipe, apoi a schimbat subiectul. Cred ca a realizat ca era nevoie de o reactie prompta, nu peste cateva luni, cand ar fi aparut cartea. Banuiesc ca atunci s-a gandit prima oara la infiintarea Comisiei Internationale pentru Analiza Holocaustului in Romania (Comisia condusa de Elie Wiesel). Poate ar merita sa spun ca prima editie americana din “Marele soc” a fost lansata la Chicago, in toamna anului 2004. Am mers acolo, l-am revazut pe Iliescu, dar eram extrem de racit, n-am apucat sa vorbim ceva serios. Oricum, eu eram destul de enervat ca aceasta editie a aparut intr-o seria numita „East European Monographs”, coordonata de profesorul Stephen Fischer-Galati. Nu stiu daca s-a platit, dar eu insistasem intr-o discutie cu consilierul prezidential Victor Opaschi ca volumul sa apara la o editura academica respectata, trecand, cum este normal aici, in lumea anglo-saxona, prin referate externe anonime (peer reviews).
Citeste tot articolul si comeneaza pe Contributors.ro
