Calatoresc mult in Europa, mai ales in partea ei vestica. Proximitatea tarii mele de resedinta cu Franta, Germania, Olanda imi permite sa le trec adesea frontierele fie doar si pentru o iesire de cateva ore, duminica. Sunt mai degraba o (naiv?) euro-optimista, care vede in primul rand avantajele si ineditul proiectului european. Chiar daca beneficiile-mi par, asadar, nu putine, obisnuiesc sa spun ca, daca Europa comuna nu ar fi insemnat decat libera circulatie a persoanelor, tot ar fi fost un castig extraordinar.
Dreptul la libera circulatie a fost recunoscut nationalilor statelor membre ale (pe atunci) Comunitatilor Europene inca din 1957, in Tratatul de la Roma. In acel moment, era vorba de un drept de natura strict economica (tratatul garanta libera circulatie a persoanelor active – salariati, lucratori independenti, prestatari de servicii – si a familiilor acestora). Evolutia ulterioara a acestui drept, culminand cu consacrarea lui printre drepturile asociate cetateniei europene, in Tratatul de la Maastricht, s-a inscris intr-o abordare politica vizand apropierea intre cetateni care se bucura de acelasi statut. Intre ‘sensibilizarea prin drepturi’ si ‘cucerirea’ cetatenilor cu fapte si exemple de viata concrete (Consiliul European de la Fontainbleu propunea, in 1984, o serie de masuri simbolice, precum crearea unui pasaport european sau suprimarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii, pentru a face efectiv dreptul de libera circulatie a persoanelor), evolutia acestui drept insoteste ‘europenizarea’ insasi a unor cetateni formati in creuzete nationale.
In 1985, cinci state membre ale Comunitatilor (Franta, Germania, Belgia, Olanda si Luxemburg) decid sa creeze intre ele un spatiu fara frontiere – spatiul Schengen. Astazi, spatiul Schengen cuprinde 22 de state UE, carora li s-au alaturat si Elvetia, Norvegia, Islanda si Liechtenstein. Numele acestui spatiu, devenit sinonim cu dreptul persoanelor de a se misca liber, este numele oraselului luxemburghez unde au fost semnate primele acorduri. La aproximativ o suta de metri de vila unde s-au reunit reprezentantii statelor semnatare (putin cam pretentios numita ‘le château de Schengen’), panourile rutiere iti arata ca esti la o aruncatura de bat de Franta si Germania. Poate castelul (Schengen) nu are tocmai maretia pe care obisnuim sa o atribuim unui castel, dar, pe podul ce desparte Franta, Germania si Luxemburgul, adesea m-am simtit la ‘intersectia’ Europei.
La 30 mai 2013, institutiile europene se felicita pentru noul acord privind reformarea spatiului Schengen. ‘Pachetul legislativ privind guvernanta Schengen’ vizeaza, pe de o parte, crearea unui mecanism de evaluare european care sa poata face fata situatiilor critice si, pe de alta, parte, modificarea regulilor cu privire la controlul la frontierele interne ale Uniunii, in vederea reintroducerii temporare a acestuia.
Nu este intentia acestui articol (si cred, de altfel, ca este inca prematur) sa cantareasca ‘greutatea’ recent anuntatului acord. Nu vreau sa imprumut vocea ‘revoltatului’ cetean roman care se simte privit cu circumspectie in Europa din simplul motiv al nationalitatii sale. Recunosc ca nu am trait niciodata aceasta situatie pe propria piele. Nici nu o sa fac referire la temerile exagerat si total neelegant exprimate de britanici (si nu numai) cu privire la ridicarea restrictiilor de pe piata muncii pentru romani si bulgari de la 1 ianuarie 2014. Desi o astfel de legatura nu ar fi, probabil, nepotrivita.
