In spiritul eticii neuitarii aparata de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, eu nu cred ca totul este o apa si-un pamant, adica noroi. Articolul de mai jos a aparut la inceputul anilor 90 in revista „Meridian”, condusa de Dorin Tudoran. Eu eram redactor-asociat. Ca si atunci, este nevoie de afirmarea unei linii despartitoare intre cei care sustin o orientare europeana, pro-occidentala, statul de drept, transparenta si decomunizarea, pe de o parte, si cei care se complac, activ sau pasiv, in marasmul coruptiei, al demonizarii intelectualilor democratici, al unui autoritarism cleptocratic cu accente xenofobe si al abuliei morale. Nu fara o doza de melancolica amaraciune, citesc unele nume mentionate in text si ma intreb cum s-au putut transfigura oameni care pareau repere morale in ceea ce-au devenit in ultimii ani. Pasiunea stigmatizarii Celuilalt face azi ravagii in zone asociate candva cu centrul democratic. Aici vad eu o mare vulnerabilitate a culturii politice din Romania anului 2013.
„Se scrie mult în ultima vreme despre renașterea tendințelor autoritariste, inclusiv a celor fascizante, în fostele state comuniste din Europa de Est și Centrală. Se vorbește chiar de primejdia unor pogromuri, fără a se face întotdeauna cuvenitele precizări asupra implicațiilor reale ale acestor întristătoare și profund regretabile fenomene. Nu vreau să generalizez în aceste rânduri, așa că mă voi abține de la comentarii pe seama evenimentelor din Ungaria, Polonia, ori Slovacia. Cum “Meridian” apare în românește, cred că este bine să mă refer la ceea ce se petrece în spațiul publicistic și politic din România. Mai întâi, se poate nota că s-a făcut până în prezent extrem de puțin întru recuperarea memoriei. Puterea instalată în urma acțiunii de masă din decembrie 1989 a adoptat, spre a-l cita pe Stelian Tănase, strategia uitării ca armă favorită de ștergere a responsabilităților unora dintre vârfurile sale pentru aberațiile numite planuri cincinale și educația revoluționară a tineretului. În acest sens, se poate spune că între hagiografia ceaușistă și amnezia deliberat întreținută de FSN și adepții săi există o stupefiantă continuitate. Pe atunci, se mințea cu tupeu; acum, se face cu aplomb. Iar când se vorbește, se țes legende despre pretinse disidențe de partid și alte asemenea năluciri, ce nu-i pot convinge decât pe cei dinainte deciși să fie convinși.
Nu doar trecutul comunist este ținut într-un con de umbră, dar și acela precomunist. Nu se face o tentative serioasă de asumare a acelor situații și acțiuni care au dus la lichidarea democrației parlamentare sub atacurile formațiunilor extremist-șovine în anii treizeci. În publicații sordide, precum “România Mare” (vârf de lance al noului val de terorism ideologic), pseudoistoricul Mircea Mușat, fost scrib de serviciu la Comitetul Central, se străduie să denunțe (formal) legionarismul de odinioară pentru a sprijini nemijlocit recidiva contemporană, de un nemăsurat grotesc, a aceluiași fascism în chiar paginile amintitei reviste. Sincretismul (aberant doar pentru neavizați) care face ca în “România Mare” și “Europa” să fie exaltați dictatorii comuniști și securitatea, pe fondul unei acerbe campanii antisemite și antimaghiare, cere explicații mai profunde decât simpla și perfect justificata indignare.
Aceste reviste exprimă un tip de mentalitate exclusivistă, intolerantă și fanatică, un model psihologic înrădăcinat în oroarea de alteritate și ostilitatea patologică față de orice formă de diferență. Sper să nu-i supăr pe prea mulți spunând că eu unul văd în actuala explozie xenofobă altceva decât o simplă resurecție a tentațiilor totalitare interbelice. Antisemitismul mai sus-pomenitelor publicații este înfrățit cu antiintelectualismul morbid care domină linia politică a cotidianului “Azi” și care exprimă indubitabil formula emoțională și teoretică a nucleului hegemonic din FSN. Să nu uităm: lozincile actuale ale patibularilor de la “România Mare” au fost strigătul de luptă al securității poloneze în timpul reprimării mișcărilor studențești de la Varșovia din martie 1968. Puțin conta, la urma urmei, ca Leszek Kolakowski, distinsul profesor de filozofie, forțat să se exileze în urma obscenelor campanii urzite de generalul Moczar și agenții săi, nu era evreu. Ceea ce conta era faptul că autorul Omului fără alternativă îndrăznise să ceară un stat de drept, desființarea cenzurii și un control public asupra poliției secrete. Substituțiile și identificările demagogice, insinuările și loviturile sub centură, anatemizarea celui desemnat drept „străin“ pentru toate dramele unei țări sunt instrumentele eterne ale regimurilor polițienești în criză. Mircea Dinescu și Dorin Tudoran, Paul Goma și Ana Blandiana, Nicolae Manolescu și Octavian Paler sunt astfel întruchiparea acelui autre, pe care fantasmele antisemite îl vedeau drept corupător, otrăvitor, „destabilizator“. Spre deosebire însă de perioada interbelică, trebuie spus, central de greutate al vieții intelectuale românești se găsește în tabăra celor care refuză asemenea ficțiuni paranoidale. A nu constata acest lucru ar însemna să mutilăm imaginea spiritualității românești de astăzi.
Nu vreau să minimalizez câtuși de puțin în acest eseu primejdia etnocentrismului. Ceea ce țin să relev însă este natura sa reală, faptul că actualmente vituperanții corifei ai românismului pur și dur nu țintesc doar într-o minoritate etnică, ci în toți cei care, grație opțiunilor lor antitotalitare și deschis pluraliste, sunt „minorizabili“, respectiv pot fi prezentați drept cauze ale neliniștilor și dificultăților trăite de majoritatea populației. Operatorii din umbră știu foarte bine să utilizeze vechea diversiune a țapului ispășitor. Ei jignesc cu repugnantă impertinență onoarea unor minorități etnice și politice pentru a construi un consens al mocirlei, în care nimeni nu-i va mai trage la răspundere pentru propriile crime.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
