Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Propaganda, teroare, ideologie: alchimia puterii staliniste

de Vladimir Tismaneanu     Contributors.ro
Luni, 2 iulie 2012, 11:20 Actualitate | Opinii

Vladimir Tismaneanu
Foto: AGERPRES

În prima perioadă a Războiului Rece, sovietologia a fost dominată de paradigma școlii totalitare care punea accentul pe partid, ideologie și teroare. În anii șaptezeci, istoricii revizioniști au contestat această interpretare, insistând asupra istoriei „de jos” și asupra persistenței unei anume diversități chiar și în timpul celor mai negri ani ai stalinismului. Prăbușirea URSS în 1991 a generat nu doar dispariția instituțiilor leniniste, dar și o extraordinară revoluție arhivistică. Documentele scoase la lumină de cercetători au permis articularea unui nou val în sovietologie. Acesta din urmă a menținut centralitatea viziunii școlii totalitare în privința propagandei, ritualurilor cultului personalității, supravegherii și represiunii, dar, în același timp, a recunoscut importanța formelor de subiectivitate non-înregimentate și existența unui conflict politic intern pe care vechea școală de interpretare l-a ignorat. În aceste condiții putem vorbi despre o nouă sinteză care transcende limitărilor celor două paradigme amintite anterior. Volumele pe care le recenzez se completează în mod fericit unul pe celălalt și exemplifică această literatură post-totalitarism și post-revizionism. În acest eseu mă refer la două remarcabile lucrări: Jan Plamper, „The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2012) și David Brandenberger, „Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination, and Terror under Stalin, 1927–1941” (New Haven, CT/ London: Yale University Press. 2011).

Jan Plamper propune o analiză superb documentată, veritabil originală și captivantă a nașterii, dinamicilor, funcționării și declinului cultului lui Stalin. Autorul precizează că demersul său își are originea în faptul că a realizat absența, în sovietologie, a unui studiu echivalent cu lucrarea clasică a lui Ian Kershaw Mitul lui Hitler (Oxford University Press, 1987). În consecință a decis să scrie o astfel de carte. Concentrându-se pe producția și produsele iconografiei staliniste, în special în artele vizuale, dar și în literatură, film, jurnalism, științe sociale ș.a.m.d., Plamper oferă o explicație captivantă și convingătoare privind relația dintre ordinea totalitară (și, într-un anume sens, dezordinea) și mecanismele propagandei. Volumul în cauză nu este doar un studiu remarcabil al misterelor puterii absolute, dar și un impresionat volum de istorie a artei. Reproducerile reflectă cu deplină acuratețe sensurile simbolurilor politice.

Plamper arată cum în ideologia sovietică centralitatea însemna sacralitate. Comitetul Central al Partidului era de fapt Comitetul Sacru. Acest lucru explică poziția variilor personaje în momente cruciale în cadrul structurii iconice. Stalin simboliza omnipotența și omnisciența. Stalin însuși era total implicat în construirea propriului cult, dar simultan pretindea, mai ales în conversații cu vizitatori străini, că îl iritau, ca el disprețuia chiar, excesele hagiografice. Plamper definește corect această atitudine a lui Stalin drept „modestie lipsită de modestie”. Competițiile unionale erau organizate pentru a selecta cele mai potrivite artefacte pentru imortalizarea „geniului” lui Stalin.

Atât Plamper cât și Brandenberger consideră că aniversarea prilejuită de împlinirea de către Stalin a vârstei de cincizeci de ani, în decembrie 1929, a fost începutul unui cult al personalității în toată puterea cuvântului. Ambii istorici percep cultul lui Lenin drept justificarea celui centrat pe Stalin și își exprimă îndoială că Lenin s-ar fi bucurat de o astfel de adorație mistică în timpul vieții. Cel mai probabil au dreptate, cu toate că Richard Pipes, în Revoluția Rusă (Random House, 1990) a afirmat că încă din timpul vieții, cultul lui Lenin a căpătat o intensitate semnificativă. Mult mai important însă este faptul că, spre deosebire de cultul lui Hitler sau al lui Mussolini, propaganda sovietică a insistat asupra rolului Partidului ca entitate providențială, agentul mesianic al necesității istorice. La acest lucru s-a referit politologul Ken Jowitt când a scris despre impersonalismul carismatic al partidelor leniniste. Cultul a fost, înainte de toate, dedicat Partidului. Numai astfel ne putem explica cum, în pofida atacurilor lui Hrușciov împotriva cultului personalității lui Stalin, ideologia comunismului a supraviețuit unei astfel de experiențe traumatice. Ceremoniile cultice au fost fabricate în mod sistematic pentru a menține o impresie de fidelitate universală în raport cu simbolurile sacre ale puterii, în primul rând cele încarnate de persoana liderului (vozhd).

Volumul lui David Brandenberger analizează producția ideologică, de construire a autorității și istoriografică de dinainte și din timpul Marii Terori. Această carte este un demers admirabil de a explora coridoarele puterii din cadrul aparatului ideologic stalinist, dar și de a analiza implicarea personală a Stalin în controlul versiunilor diferite de istorie a Partidului. Inițial epopeea partinică era formulată în termeni abstracți care aveau potențial limitat de mobilizare. În anii treizeci, odată cu intervenția directă a lui Stalin, aceasta a fost ‘umanizată’ incorporând teme care aveau ca scop identificarea cu destinul partidului și entuziasmul popular. În contextul în care propaganda regimului s-a concentrat asupra stahanoviștilor și aviatorilor, istoria Partidului a insistat asupra detaliilor personale, ignorate anterior, din viețile revoluționare ale eroilor bolșevici.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro

























1561 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri