Ideea că simpla orientare politică, de stânga sau de dreapta, este un factor de progres sau regres a avut și are o atracție specială pentru români. Poate pentru că multă vreme nu a existat opțiune politică reală, iar opțiunea impusă s-a dovedit dezastruoasă. Istoria recentă influențează puternic atitudinile și valorile unei comunități; pentru noi, istoria recentă a rămas în bună măsură istoria unui enorm experiment al stângii totalitare, ale cărui rezultate le trăim azi. „Omul nou” nu a rămas un proiect de laborator; el a fost creat și multiplicat în milioane de exemplare. Dezrădăcinat, fără convingeri proprii, oportunist și grobian, el populează încă, în bună măsură, parlamentul, presa și afecerile.
Pentru mulți români, totalitarismul bolșevic a compromis ideea că stânga politică în ansamblu ar avea ceva bun de oferit. Mai mult, extrema stângă e adesea considerată reprezentativă pentru esența stângii; ca atare, mișcările social-democrate sau socialiste sunt privite cu suspiciune și „demascate” drept cripto-comuniste sau (cel puțin) inacceptabil de tolerante față de facțiunile extremiste. (Notă: nu neg că unele mișcări de stânga chiar sunt cripto-comuniste. Eu mă refer însă la un anumit tip de evaluare globală a stângii, inclusiv a celei occidentale). Atitudinea față de extrema dreaptă e mult mai ambiguă. În pofida derapajelor și exceselor din perioada interbelică, extrema dreaptă nu a devenit obiectul unei traume sociale transportate în prezent. Dimpotrivă, figurile sale marcante au căpătat o aură de martiri, datorită modului în care au fost (mal)tratați de puterea instalată în 1946. Perfect explicabilă în contextul tragediei lor personale, această aură a fost extinsă și asupra ideilor lor. Raportarea la extrema dreaptă continuă să fie marcată de acest sindrom al martiriului purificator, care face imposibilă o discuție argumentată și detașată. Or, ideile nu pot fi salvate prin destinul dramatic al susținătorilor lor; o idee criminală rămâne criminală oricine ar promova-o – un politician, un lider exaltat sau un poet. Și rămâne criminală indiferent de poziționarea doctrinară a acestuia.
Nu vreau să spun că reticența multor români față de stânga ex-comunistă e nejustificată. De asemenea, nu vreau să spun că ascendența clară a unui discurs de dreapta în România post-comunistă e în sine problematică. (Mă refer la predominanța unui discurs de dreapta în rândul „intelectualilor publici”, nu neapărat în plan politic.) Problema nu rezidă în poziționarea doctrinară, ci în faptul că luăm prea în serios acești termeni (stânga / dreapta) și tindem să ignorăm contextul în care ei trebuie evaluați. Tindem să uităm că acești termeni nu denotă esențe fixe, imuabile: nu există o „esență” a dreptei politice care să constituie nucleul tuturor mișcărilor de dreapta. Există, în schimb, contexte în care unele mișcări (mai bine zis, idei, valori, atitudini și acțiuni atașate acestor mișcări) au fost caracterizate ca fiind „de stânga” sau „de dreapta”. Judecata noastră cu privire la modul în care trebuie trasată această distincție a evoluat în timp și va continua să evolueze. (De exemplu, primele partide liberale – în tradiția liberalismului clasic – nu erau situate la dreapta, ci la stânga. Poziționarea lor trebuie situată în context: la sfârșitul sec. al XIX-lea sau în primele 2-3 decenii ale sec. XX, ele nu se opuneau socialismului, ci conservatorismului catolic).
Discursul public autohton pare, uneori, să transforme aceste distincții doctrinare într-un soi de metafizică politică sui generis. Există un dublu pericol aici.
În primul rând, acest tip de discurs rămâne de multe ori blocat într-o evaluare maniheistă, rudimentară. Tendința dominantă e de transformare a unei caracterizări graduale și multicriteriale într-o distincție netă, lipsită de nuanțe. De multe ori, pasul următor e opțiunea fermă pentru unul dintre termeni (și implicit respingerea netă a celuilalt): o opțiune „existențială”, nu una pragmatică și contextuală. Proiectarea opțiunilor doctrinare în planul „esențelor metafizice” presupune absolutizarea lor, considerarea lor în afara unui context determinat.
În al doilea rând, o astfel de evaluare tinde să scape din vedere substanța argumentelor, acordând o atenție excesivă cadrului în care se desfășoară jocul politic. La nivel general, confruntarea politică are în vedere meritele unor proiecte politice alternative în vederea rezolvării unor probleme clar delimitate. Aceste merite trebuie argumentate. Faptul că proiectele pot fi caracterizate ca fiind „de stânga” sau „de dreapta” este secundar și derivat. Nu poți justifica un proiect politic prin simpla sa poziționare doctrinară. Nu poți salva o idee proastă (sau promova o idee bună) refugiindu-te în spatele unei etichete. Și încă ceva: delimitările doctrinare nu implică evaluări morale. Nu ajunge să declari că X cochetează cu stânga/dreapta pentru a pretinde că ai stabilit care-i caracterul acestui individ (în virtutea unor valori morale atașate cu necesitate – nu-i așa? – propriei poziționări doctrinare).
Sigur, delimitarea stânga/dreapta oferă un mijloc facil de departajare – dar și de grupare – a unor trăsături: stânga e preponderent colectivistă și egalitară, dreapta preponderent individualistă și meritocratică etc. Aceste delimitări sunt bazate de la bun început pe simplificări majore; ele nu pretind să ofere o listă exhaustivă de criterii de delimitare cu aplicabilitate generală. Sunt multe cazuri care nu pot fi acoperite pe baza lor, după cum sunt multe cazuri în care unele criterii nu se aplică, sau se aplică parțial. Cu toate acestea, ele ne ajută să facem presupuneri – de multe ori întemeiate – cu privire la opiniile, atitudinile și chiar profilul comportamental al unei persoane. Însă nu trebuie uitat că ele reprezintă, în ultimă instanță, niște convenții, niște artefacte teoretice convenabile, care ne ajută să explicăm și uneori să facem predicții. Utilitatea lor este pur instrumentală – ele nu creează, prin ele însele, o realitate socială care să funcționeze conform propriilor noastre convenții.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
