Istoria modernitatii este, in mare masura, istoria patimilor doctrinare, a utopiilor radicale. In secolul al XX-lea, aceste pasiuni au capatat invelis ideologic, au fost convertite, prin rationalizari care de care mai sofisticata, in argumente cu pretentii de infailibilitate. Numerosi intelectuali au cazut victime orbirii si auto-orbirii, au participat la ritualurile servitutii voluntare crezand ca sustin astfel salvarea umanitatii. Violenta a fost sacralizata, ganditori faimosi au glorificat “grandoarea istorica” a nazismului si bolsevismului. Au fost si unii care n-au intrat in acest joc demonic ori au iesit din el la timp. Sa ne gandim la Orwell, la Camus, la Koestler, la Panait Istrati, la Gide, la Malraux, la Silone.
Recomand o fascinanta discutie intre Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu despre invidie, ura, crima, despre pacatul originar, Cain si Abel, despre ideologiile moderne ale urii si organizarea statala a masacrelor inspirate de nesabuite pasiuni utopice. Este o lectie de filosofie a moralei, a politicului si a religiei. Aparenta relaxare ironica a celor doi ganditori ascunde de fapt o admirabila stare de neliniste a spiritului, singura in care pot prinde fiinta ideile originale. Purtat cu cativa ani in urma, dialogul ramane de o dogoritoare actualitate.
Am predat semestrul acesta un curs despre marxism si post-marxism. Am explorat cu studentii mei aventurile, transfigurarile si desfigurarile conceptelor hegeliano-marxiste, am discutat cazurile faimoase ale intelectualilor care au scris despre “zeul care a dat gres” (the God that failed). Citesc acum lucrarile finale. Unul dintre cei mai buni studenti scrie: “Because of the repeated failure of Marxism in practice by zealots and self-pronounced demigods, the enchanting appeal of the original Utopia lies at the bottom of a river of blood“. Despre revolutiile ce se pretindeau ale “oropsitilor vietii”, tot el scrie: muncitorii erau de fapt participanti provizorii si involuntari intr-o miscare “outside the real drama of history in the same way the Biblical lamb was outside the dialogue between Jehovah and Abraham” (Octavio Paz). Una din cartile discutate a fost exact “The God that Failed” care va apare saptamana viitoare in romaneste la editura Humanitas, in colectia “Zeitgeist”. Iata un citat cat se poate de revelator din Arthur Koestler: “Every single one of us knows at least one friend who perished in the Arctic subcontinent of forced labor camps, was shot as a spy or vanished without a trace… each of us carries a skeleton in the cupboard of his conscience; added together they would form galleries of bones more labyrinthine than the Paris catacombs”.
http://www.humanitas.ro/humanitas/zeul-care-a-dat-gre%C5%9F
Intrebarea cheie ramane: Cine are dreptul sa ierte in numele celor ucisi? Sigur, cei morti nu mai pot depune marturie, ei au murit in zori (spre a relua versul marelui poet polonez Zbigniew Herbert, adeseori citat de Adam Michnik), dar cei vii au obligatia de a vorbi un numele celor fara de voce. Este posibila reconcilierea dintre victima si calau cata vreme acesta din urma nu numai ca nu se caieste, dar chiar ranjeste cinic? Este ea dezirabila in atari conditii? In Africa de Sud, Comisia pentru Adevar si Reconcilere a acordat faimoasele iertari doar dupa ce criminalii se spovedeau si se caiau public. Altminteri se interzice ispasirea, iar exorcizarea Raului este un penibil simulacru. Scria Nadejda Mandelstam: “La ceasul totalitarismului, tacerea este crima impotriva umanitatii”. In acest sens vad eu esenta demersului moral al unor Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, N. Manolescu, Andrei Plesu, H.-R. Patapievici, Mihai Sora. Pentru aceste valori au pledat Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Petru Cretia si N. Steinhardt.
Citeste tot articolul si comenteaza pe
