Una dintre marile intrebari ramase inca fara raspuns (ori fara un raspuns definitiv) legate de revolutia din decembrie 1989 are de-a face cu procesul inscenat de noua putere impotriva cuplului Nicolae si Elena Ceausescu. Tiranicidul (probabil justificat) a fost prezentat drept implinirea pe cale judiciara a vointei poporului. Nicolae si Elena Ceausescu au respins legitimitatea tribunalului militar si au cerut sa vorbeasca in fata “Marii Adunari Nationale”. Au respins apararea din oficiu care, oricum, era o parodie penibila a ce-ar fi implicat o asemenea pozitie. Presedintele completului de judecata a recurs la un limbaj agresiv, umilitor si arogant, menit sa dovedeasca reprezentantilor Consiliului FSN, deplasti la Targoviste sa pregateasca lichidarea ultimului secretar general al PCR, presedintele RSR, comandant suprem al Fortelor Armate, precum si a sotiei sale, cat de devotat este celor instalati la putere in urma revoltei populare spontane, utilizata si manipulata cinic. Generalul Victor Atanasie Stanculescu, membru al CC al PCR ales la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989, prim-adjunct al Ministrului Apararii Nationale, investit de Ceausescu cu conducerea Armatei dupa sinuciderea generalului Milea, a fost de fapt regizorul acelui grotesc spectacol, acompaniat de straniul geolog cu pasiuni oculte Gelu Voican-Voiculescu si de profesorul de socialism stiintific de la “Stefan Gheorghiu”, Virgil Magureanu. Faptul ca Stanculescu a jucat rolul decisiv in anihilarea fizica a lui Ceausescu probeaza fara putinta de tagada ca a fost vorba de o lovitura de stat (din punctul de vedere al institutiilor care au functionat in Romania intre decembrie 1947 si decembrie 1989).
Nu exista, la 25 decembrie 1989, o baza legala clara pentru acel tribunal. Completul de judecata, procurorul, avocatii, erau de fapt marionete puse in actiune de noii papusari. Temeiul legal a fost creat a posteriori, abia pe 27 decembrie si a fost anuntat public de succesorul lui Ceausescu in fruntea tarii, Ion Iliescu. Disidentii, intre care Doina Cornea, Ana Blandiana si Mircea Dinescu, care fusesera cooptati strict simbolic in Consiliul FSN, erau de-acum ignorati si marginalizati. Nomenklatura s-a regrupat cu o viteza fulgeratoare si a luptat (lupta inca) sa-si pastreze nerusinatele privilegii. Ceausescu a fost impuscat pentru a scapa de un martor periculos. Mai mult, procesul cuplului Ceausescu era menit sa previna procesului regimului comunist. Ceausescu a trait si a murit ca un true believer, ca un fanatic comunist. La fel si sotia sa. Au murit cantand “Internationala”.
Generalul Stanculescu nu spune adevarul atunci cand afirma ca, daca fostul dictator ar fi fost lasat in viata, Romania ar fi devenit teatrul unui cumplit razboi civil. Iliescu, Brucan, Voican-Voiculescu, Petre Roman, Dumitru Mazilu au patronat cu totii acel proces macabru, un fals exorcism care nu avea cum sa duca la un catharsis colectiv. Vinovat de numeroase crime, inclusiv cele comise in anii colectivizarii fortate, Nicolae Ceausescu nu a fost judecat pentru aceste faradelegi, ci in numele unor acuzatii fabricate, nascocite din ratiuni propagandistice. Nici azi nu este clar de ce a trebuit ucisa Elena Ceausescu (sa nu fiu gresit inteles, n-am nutrit niciodata vreo urma de simpatie pentru ea, dar nu despre acest lucrur este vorba aici). Victor Stanculescu n-a avut curajul sa-i priveasca in ochi pe cei carora le jurase credinta si pe care i-a tradat fara reticente. Ion Iliescu n-a avut curajul sa se infatiseze in sordida sala de pseudo-tribunal din prafuita cazarma de provincie. Era de-acum ocupat cu impartirea “placintei”.
Ulterior, Mazilu, care era (ori parea a fi) cel mai radical anti-comunist in cadrul juntei ajunsa la putere, s-a despartit de noii lideri (ori a fost ajutat sa se desparta prin informatiile scurse convenabil in presa privind trecutul sau de director al Scolii de Securitate). Sangele varsat de peste o mie de cetateni pasnici ai Romaniei a fost alibiul noii puteri pentru a poza in “emanatie” a unui proces revolutionar. In fapt, revolutia a fost confiscata, deturnata si sugrumata. Au trebuit sa treaca doua decenii pentru ca Romania sa ajunga sa se confrunte cu acele tulburi momente. Un stat de drept care isi ignora originile, fie ele chiar si atat de controversate, nu este unul robust. O democratie intemeiata pe amnezie si falsificari ale istoriei nu este una credibila.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
