Cea pe care o trǎim nu este, cu siguranțǎ, prima crizǎ sistemicǎ a lumii moderne. Probabil, nici ultima. Nu este nici cea mai gravǎ sau cea mai tragicǎ. Dar este diferitǎ de toate celelalte prin faptul cǎ nu se ȋntrevǎd soluții raționale imediate, ȋn cadrele şi cu mijloacele existente, iar anxietatea şi frustrǎrile oamenilor sunt tot mai adânci. Modernitatea ȋnsǎşi a fost ȋnțeleasǎ, ȋncǎ din etapa nascentǎ, acum douǎ secole (vezi Robert Pippin1 despre Hegel) ca ȋncorporând ȋn esența ei tensiuni permanente şi crize succesive. Pânǎ la un punct, am putea chiar desluşi cum situațiile de cumpǎnǎ, crizele şi conflictele istorice prin care au trecut societǎțile moderne şi postmoderne au generat finalmente ȋnnoiri şi deschideri, fie ele politice, economice, instituționale, culturale sau tehnologice. Dacǎ spunem „progres”, trezim probabil sensibilitǎți de o anumitǎ naturǎ sau intrǎm ȋn dezbateri ideologice sterile. Cred, totuşi, cǎ putem gândi chiar şi ȋn sensul acestui concept atât de controversat. Costurile dramatice ale crizelor sunt ȋnsǎ o altǎ temǎ de discuție, pentru o altǎ ocazie.
Ȋn orice caz, multiplele crize ale lumii moderne par sǎ fi determinat de cele mai multe ori pânǎ acum (re)ajustǎri majore ȋn direcția compensǎrii sau anulǎrii dezechilibrelor inițiale, chiar cu prețul generǎrii altor dezechilibre şi al ȋnsǎmânțǎrii germenilor viitoarei crize. Ȋn trecut, soluțiile erau ȋnsǎ clare pentru toatǎ lumea de bunǎ credințǎ: ȋnfrângerea agresorilor, drepturi şi libertǎți acordate națiunilor şi cetǎțenilor, democrație, cooperare internaționalǎ, integrare. Aşa au stat lucrurile cu cele douǎ rǎzboaie mondiale ale secolului trecut şi cu Rǎzboiul Rece, care au scris şi rescris istoria Europei şi apoi a lumii ȋntregi. Acum ȋnsǎ nimeni nu ştie cu precizie ce trebuie fǎcut.
Victoria aliaților a generat ȋn 1945 premisele instalǎrii ordinii atlantice, a democrației liberale ca regim al bunǎstǎrii acceptat şi promovat de națiunile cele mai dezvoltate, la ȋnceput ȋn perimetrul Alianței Nord-Atlantice, iar ulterior, dupǎ prǎbuşirea Uniunii Sovietice şi ȋncheierea Rǎzboiului Rece, şi ȋn statele central şi est-europene. Ȋn 1989 Francis Fukuyama2 credea cǎ istoria s-a sfârşit odatǎ cu victoria definitivǎ a liberalismului şi democrației asupra regimurilor dictatoriale şi nimic semnificativ nu mai poate apǎrea ca formǎ de progres (avans) al umanitǎții ȋn afara aranjamentelor instituționale şi a soluțiilor consacrate propuse de lumea occidentalǎ.
Nu putem trece cu vederea cǎ dupǎ fabulosul triumf al Occidentului şi al valorilor democrației liberale asupra comunismului din 1989, sfârşitul istoriei a pǎrut mai degrabǎ o stagnare a lumii, o capacitate mereu ȋn scǎdere a democrațiilor occidentale de a mobiliza speranțe şi energii, de a inova şi de a produce soluții la problemele „neideologice” ale lumii contemporane, de a propune un proiect nou. Ultimele douǎ decenii au consemnat o acumulare a dezechilibrelor de tot felul, de la cele uşor cuantificabile precum deficitele balanțelor financiar-bugetare pânǎ la cele mai profunde precum dezechilibrele sociale (reducerea clasei de mijloc şi creşterea sǎrǎciei3), demografice (ȋmbǎtrânirea populației4), ale mediului (poluare, extincția unor specii, perforarea stratului de ozon etc.) cultural-identitare (denunțarea recentǎ a multiculturalismului ȋn Germania, Marea Britanie, Franța5) şi nu ȋn ultimul rând politico-democratice (alegǎtorii nu se mai simt reprezentați de aleşi). Pe de altǎ parte, resursele par tot mai puține şi mai scumpe ȋn lumea de azi (energie, apǎ, hranǎ, cunoaştere etc.) iar competiția națiunilor, grupurilor şi indivizilor pentru accesul la resurse se profileazǎ a fi marea provocare a lumii de mâine.
A obosit oare democrația ȋn efortul de a cǎuta şi produce continuu prosperitate, respectiv soluții eficiente şi prompte la problemele tot mai complicate ale lumii contemporane? Ȋşi pierd ȋntr-adevǎr oamenii ȋncrederea ȋn valorile, regulile, mecanismele şi instituțiile democrației? Au crescut prea mult şi prea repede pretențiile noastre? Sunt cumva exagerate „aşteptǎrile” generațiilor nǎscute ȋn şi dupǎ „deceniile de aur” ale capitalismului din epoca Welfare State? Este posibil sǎ asistǎm cândva la eşecul politicii, cǎderea democrației şi un nou rǎzboi?
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
