După întâlniri peste întâlniri la nivel înalt, politicienii de la Bruxelles au decis într-un final să treacă la “acţiune”. Să întreacă în zel şi în determinare viteza de reacţie a pieţelor care, în opinia multora, au ajuns “să domine” supărător decizia politică. Soluţia la criza datoriilor din Uniunea Economică şi Monetară este un Tratat privind stabilitatea, coordonarea şi convergenţa în UEM. Interesant este că la nivelul anului 2011 doar Estonia, Luxemburg şi Finlanda sunt singurele ţări care îndeplinesc cele menţionate în Tratat.
Cristian PaunFoto: Arhiva personala
Pe scurt, prevederile acestui tratat vor viza următoarele aspecte importante:
- Statele membre să menţină bugete echilibrate şi să nu depăşească un deficit structural de 0,5 la sută din PIB.
- Fiecare stat va avea obligaţia de a institui un mecanism de corecţie care se va declanşa automat în cazul unor derapaje de la acest obiectiv. Statele care vor depăşi limita de 3 la sută din PIB a deficitelor publice anuale vor fi expuse unor sancţiuni cvasi-automate (se discută despre o penalizare de 0,1% din PIB).
- Datoria publică va fi limitată la 60% din PIB.
- Statele semnatare, dar din afara zonei euro, vor participa la discuţiile din cadrul summit-urilor Euro care au ca subiect competitivitatea părţilor contractante, modificarea arhitecturii globale a zonei euro şi a regulilor fundamentale care se vor aplica şi, când e necesar şi de cel puţin o dată pe an, la discuţiile privind chestiuni specifice de implementare a Tratatului de stabilitate, coordonare si guvernare a Uniunii Economice si Monetare.
Argumentele pentru semnarea acestui Tratat sunt următoarele:
- Acest Tratat pare că pune ordine în fantezia multor guverne cu apucături populiste şi socialiste de a mai cheltui sume importante de bani peste ceea ce încasează din impozite şi taxe;
- Tratatul limitează consumul de resurse pe credit şi finanţarea nelimitată a deficitelor;
- Tratatul pune presiune pe guvernele ţărilor membre de a aloca mai responsabil resursele prin perceperea acestora ca fiind limitate (guvernanţii trăiesc adesea cu impresia că statul îşi poate permite să cheltuiască oricât şi orice fără a exista un cost asociat acestei risipe de resurse).
Argumentele contra semnării acestui Tratat vizează următoarele:
- Echilibrul bugetar nu este neapărat o condiţie de bunăstare, creştere economică şi creare de locuri de muncă durabile. Faptul că un guvern reuşeşte să echilibreze “veniturile” din taxe şi impozite cu cheltuielile statului structurate pe diferite categorii şi obţine un deficit zero făcând acest lucru prin taxe aberante şi sufocante aplicate mediului privat diminuează drastic şansele de creştere economică, prosperitate şi locuri de muncă durabile. Tratatul nu atinge deloc problema nivelului taxelor generatoare de “venituri la bugetul statului.
- Tratatul nu pune serioase probleme şi presiuni nici în ceea ce priveşte tipul cheltuielilor finanţate de la bugetul statului. De fapt nici nu intră în discuţii (pe fond foarte importante) cu privire la ceea ce ar trebui să mai facă şi ce ar trebui să nu mai facă statul în economie. Ori, în acest caz, e clar că în acele ţări cu democraţie îndoielnică vor rămâne pe hârtie proiecte ale statului care de fapt sunt simple consumuri de resurse cu efect de antrenare nul în plan economic (un rondou de flori, de exemplu, va genera locuri de muncă .
- Tratatul vorbeşte de o uniformizare a modului de a accepta datoria publică a fiecărei piese componente a Uniunii Europene. E similar cazului unui judeţ din România care decide să facă un deficit imens şi o datorie pe potrivă. Supărător pentru Franţa şi Germania este că acum nu pot anula datoriile Greciei prin preluarea lor la nivel de contribuabil german sau francez fără să îi consulte politic pe votanţii lor. Prin centralizarea problemelor legate de deficit şi datorie publică se doreşte iniţierea şi acoperirea lor (în fapt deplina gestionare a lor) de la centru, mult mai rapid şi mult mai uşor, fără justificări prea multe. Proiectul Euro a fost şi rămâne în primul rând un proiect politic pe care Franţa la impus Germaniei ca preţ plătit de aceasta din urmă pentru unificarea sa. Proiectul Euro a fost întotdeauna vândut ca un proiect cu beneficii economice nete (reducerea costurilor de tranzacţionare, reducerea riscurilor valutare, transparenţa mai mare a preţurilor, facilitarea tranzacţiilor pe piaţa unică internă etc.). Cei care au creat Euro cu acele criterii de convergenţă ataşate care au fost încălcate încă din primii ani de existenţă de către marile puteri economice din spatele monedei, s-au gândit încă de la bun început la problemele de astăzi şi la faptul că Euro va deveni un puternic vehicul de împingere a Uniunii Europene către un nou stadiu de integrare mai puţin dezirabil politic (care presupune noi şi noi renunţări la suveranitate);
- Tratatul vorbeşte ca şi precedentele tratate care adresează problema monetară a Uniunii Europene (Maastricht, Amsterdam) de criterii şi de sancţiuni. Rămâne însă în continuare problema cu cine va verifica şi va aplica sancţiunile în cazul încălcării prevederilor din Tratat. Şi mai problematică e situaţia în care toate ţările Uniunii Europene vor încălca concertat şi sistematic limita de deficit structural. În contextul în care Euro este un proiect politic, e normal să apară dificultăţi în a sancţiona pe cei mai importanţi din mecanism. E clar că sancţiunile se vor aplica diferenţiat pe categorii de ţări.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
