In 1963 Germania a format un grup de economisti numit Sachverständigenrat zur Begutachtung der gesamtwirtschaftlichen Entwicklung („GCEE”) cunoscut in limbaj colocvial sub denumirea de „cei cinci intelepti ai economiei“. Consiliul prgateste in fiecare an pentru guvernul Germaniei un raport exhaustiv despre economia tarii si il publica de obicei la mijlocul lunii noiembrie. Dupa opt saptamani raportul este dat publicitatii in intregime. Membrii consiliului sunt nominalizati de guvern si numiti de presedinte dintre cei mai reputati economisti ai Germaniei. Desi cei cinci intelepti nu sunt foarte mediatizati, raportul lor anual este deosebit de influent si sta la baza multora din politicile si propunerile economice ale guvernului. In mod neuzual, in acest an raportul a fost publicat foarte devreme si a fost acompaniat de traducerea in engleza a unui rezumat
Asumati-va responsabilitatea pentru Europa
Acesta este titlul rezumatului si reflecta ingrijorarea pe care GCEE o simte fata de criza din zona euro precum si importanta pe care Germania o are in stabilizarea situatiei. Dupa ce constata ca problema datoriilor suverane este strans legata cu cea a bancilor din zona euro, subiect despre care am scris aici, GCEE subliniaza ca remarcabila performanta economica a Germaniei in 2011 este in pericol in 2012. In acest context Germania are o responsabilitate speciala de a actiona ca “pompier sef” ceea ce – aici e o critica voalata – nu a facut-o decat recent in timpul summit-ului din 26 Octombrie. Criticile la adresa politicienilor continua si includ esecul convingerii opiniei publice ca salvgardarea unitatii monetare este nu numai in interesul Europei ci si in interesul propriu al Germaniei.
Orice masuri vor luate pentru rezolvarea crizei vor implica costuri considerabile si rezultate incerte dar, continua raportul, dezbaterea publica a fost concentrata doar pe riscurile financiare si in mod iresponsabil pe renuntarea la euro in favoarea unei noi D-mark. In realitate Germania a fost principalul beneficiar al uniunii monetare pana in prezent. Stabilitatea euro si nivelul redus al inflatiei a avut efecte pozitive reale asupra economiei favorizand printre altele exporturile. Inainte de euro, vechea D-Mark a avut numeroase episoade de apreciere ceea ce a a avut consecinte economice severe si a distrus multe locuri de munca. Recenta apreciere dramatica a francului elvetian este de asemenea un avertisment despre consecintele negative ale unei astfel de dinamici speculative. Concluzia este ca Germania poate beneficia de avantajele ei competitive numai in conditiile unei stabilitati financiare – stabilitate care are un cost.
Stabilizarea finantelor in zona euro
Abordarea incrementala a euro-guvernelor de a produce pachete de salvare din ce in ce mai mari nu a reusit sa calmeze tensiunile din pietele financiare. Desi concluzia ca trebuie gasit un altfel de mecanism de rezolutie a crizei a venit destul de incet, consiliul inteleptilor apreciaza ca deciziile luate in 26 Octombrie ofera sansa numai a unei stabilitati temporare. De aceasta data liderii Europei trebuie sa profite de stabilitatea temporara pentru a rezolva in mod convingator problema consolidarii fiscale si a intaririi sistemului bancar. Este imperativ ca toate tarile care trebuie sa finanteze deficite bugetare mari sau care au deja datorii publice excesive sa profite de impulsul dat de masurile din 26 Octombrie pentru a anunta masuri credibile de consolidare fiscala. GCEE recunoaste ca acest lucru este foarte dificil, nu neaparat politic, ci practic din cauza scaderii veniturilor bugetare cauzate de scaderea PIB-ului.
Exista posibilitatea ca aceste masuri sa nu fie suficiente pentru a opri turbulenta din pietele financiare caz in care masuri aditionale trebuie considerate. Se avertizeaza clar impotriva cumpararilor nelimitate de obligatiuni suverane de catre ECB, considerat drept „pacat originar”, si se considera ca marirea succesiva a EFSF si a succesorului ESM nu va fi niciodata suficienta. In acest context, consiliul inteleptilor propune o solutie alternativa care are doua componente: un Schuldentilgungspakt (pact pentru rambursarea datoriilor suverane) si modificare actualului regim de supraveghere prudentiala in sectorul financiar.
Schuldentilgungspakt
Acest pact are tinta de a reduce datoriile suverane sub limita de 60% din PIB stipulata de Tratatul de la Maastricht prin intermediul unui fond de plati comun (Tilgungsfonds) si limite obligatorii a datoriilor nationale. In schimbul participarii in acest pact tarile participante vor avea oportunitatea de a se finanta partial prin acest fond garantat in comun, deci la dobanzi relativ mici. Diferenta esentiala Tilgungsfonds si Eurobonds este ca fondul va avea un calendar fixat de rambursare ceea ce va forta plata lui intr-un timp prestabilit.
In cadrul pactului, datoriile suverane peste 60% din PIB vor fi transferate in Tilgungsfonds care va fi garantat de toate tarile din zona euro. In acelasi timp fiecare tara participanta isi va asuma un plan de consolidare fiscala care o va obliga sa ramburseze datoria transferata intr-un termen de 20-25 de ani ceea ce este aproximativ echivalent cu regula de reducere a datoriilor suverane din Stability and Growth Pact. Deficitele bugetare curente vor putea de asemenea sa fie finantate pentru o perioada limitata de maxim cinci ani prin Tilgungsfonds. Aceasta finantare insa va fi conditionata de introducerea unor „frane” care sa asigure ca datoria de sub 60% din PIB ramasa in responsabilitatea individuala a tarilor nu va creste. In acest fel tarile vor avea doua tipuri datorii: (a) individuale, pana la limita de 60% din PIB si (b) transferate in Tilgungsfonds, peste limita de 60% din PIB dar supuse unui calendar de rambursare si garantate in comun. Se estimeaza ca fondul va acumula datorii de aproximativ €2.3 trilioane in urmatorii ani dinc are Italia va avea cea mai mare parte (41%) urmata de Germania cu 25%. Alti debitori importanti vor fi Franta, Belgia si Spania.
Acest mecanism este fezabil numai daca este acompaniat pe o stricta disciplina fiscala bazata pe cinci elemente.
1. Tarile participante trebuie sa includa in constitutie limita maxima de indatorare individuala de 60%. Deficitul bugetar ulterior perioadei de cinci ani (in timpul careia poate fi finantat de Tilgungsfonds) nu poate depasi 0.5% din PIB. Masurarea datoriei si a deficitului trebuie auditata si certificate de European Court of Auditors
2. Garantarea in comun se opreste daca o tara nu isi respecta obligatiile asumate de rambursare a datoriei transferate. In acest caz datoriile isi pierd imediat beneficiul garantiei comune si redevin obligatia individuala a tarii respective.
3. Platile catre fond vor fi garantate de o suprataxa nationala (TVA si/sau pe venit) care va fi canalizata direct in fond si nu va trece prin trezoreriile nationale
4. Toate tarile participante isi vor gaja rezervele internationale (in moneda straina sau aur) in favoarea obligatiilor catre Tilgungsfonds
5. In cazul in care o tara nu isi plateste datoria, se stabileste un mecanism comun de acoperire a sumei respective de catre tarilor solvente
GCEE discuta si constitutionalitatea (in Germania) unui astfel de pact, subiect la care m-am referit in trecut cand am afirmat ca Eurobonds nu ar trece un astfel de test (vezi aici). Constructia Tilgungsfonds ca mecanism limitat in timp si cantitate evita principala restrictie constitutionala de care s-ar impiedica Eurobonds.
Reguli prudentiale preventive
Masurile anuntate recent de recapitalizare a bancilor importante din UE pana in Iunie 2012 necesita aproximativ €106 miliarde si suma care nu vine din pietele financiare trebuie acoperita fie de tara unde bancile au probleme, fie de EFSF. Acest mecanism creaza insa pericolul ca bancile care nu isi pot mari capitalizarea prin fonduri comerciale private sa prefere reducerea activelor in fata unei nationalizari partiale fortate. O astfel de reducere rapida a dimensiunii bancilor va crea turbulente aditionale in piete si va reduce creditarea in momentul in care economiile Europei au cea mai mare nevoie de ea.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
