Teorema lui Gibbard-Satterthwaite spune că orice regulă nedictatorială este manipulabilă. Excesul de manipulare, însă, transformă orice teorie politică în haos şi eşec. La un astfel de pericol asistăm, la ora actuală, în viaţa politică şi publică a României, şi putem enumera câteva argumente: politicul a eşuat din cauza nesancţionării hipermanipulării doctrinare şi a traseismului de partid; statul de drept a fost transformat într-o reţea de crimă organizată gestionată de justiţia coruptă şi mafia gulerelor albe cu comandă politică; societatea civilă a murit şi parcurge coşmarul neostalinizării statale; individul este ţinta celor mai brutale încălcări ale drepturilor omului, însă este îngenuncheat de ameninţarea sistemică şi repede suprimat din drepturile sale; presa liberă e plătită direct de reţelele politic-oligarhice; consemnarea colapsului democraţiei nu mai e decât o chestiune de bun simţ comun şi reprezintă percepţia generală a individului; toată lumea percepe în timp real dihotomia dintre declaraţiile publice ale liderilor politici şi realitate, iar acest discurs dublu e adresat mai degrabă observatorilor externi, cu scopul de a masca eşecul antidemocratic din interior. Pentru a treia oară în istoria sa, României profunde îi moare visul de democratizare şi de reală modernizare (contează enorm, în acest sens, vecinătatea şi logistica subversivă a vecinului de la răsărit), iar acest deplorabil deces a fost produs prin conjugarea acţiunilor antidemocratice ale extremei drepte şi celei stângi – clasicele regimuri totalitariste româneşti – abil reactivate şi ambalate de manipulatori.
În această sinistră lume a decadenţei, ici colo, apar câteva insule de onestitate, prin efortul unor intelectuali de a nu părăsi tentativa de a crea pentru ţara lor, în aceste vremuri tulburi, un think tank de ştiinţă şi speranţă. Apariţia oricărei culegeri de studii politice şi de opinii coerente este, din acest punct de vedere, un câştig pentru visul democraţiei româneşti, pusă la grea încercare de teroarea războiului mediatic de tip divide et impera , în timp ce forţa publică a dialogului şi a responsabilităţii a primit lovitura fatală.
Pentru intelectualitatea sa lucidă, România de astăzi se dovedeşte a fi un loc al disputelor de tot felul. În fond, un teren aproape virgin al proceselor creative pentru istoria ideilor politice. Unele sunt fertile, fireşti, ataşate unei lumi ce parcurge realitatea in statu nascendi: noile ideologii sau paradigme intelectual-politice sunt enunţate, asumate sau contestate, rând pe rând, dar şi reactualizate ori reformulate în termeni şi parametri ce nu contenesc să se schimbe, în acord cu lumea globală. Dacă proiectul stângii româneşti a beneficiat de o copioasă aplicare în practică, de ipostaziere, de perfecţionare şi de continuitate, dublate de eternul succes adus stângii de propria propaganda, proiectul dreptei este – din capul locului – mai puţin popular, dar şi lipsit de o istorie românească generoasă. Fără dreapta, însă, orice stângă este o simplă dictatură. Din nou? Mai doreşte poporul român o dictatură? Mai aşteaptă el o salvare de grup, un lider arhanghelizat, mai doreşte poporul român o comunizare misticoidă, sub un suspin mesianic şi o nouă îngenunchere? Pe de altă parte, definirea dreptei secolului XXI este, prin ea însăşi, o aventură plină de riscuri şi de paradoxuri, pândită de accente extreme sau nefireşti ce vin fie din radicalismul antiliberal şi anticapitalist al perioadei interbelice, fie din nostalgia aristocraţiei secolului al XIX-lea. Spiritul noii drepte este strâns legat de actualizarea proiectului naţional în acord cu familia europeană lărgită şi cu nevoia de dialog ce ar putea reface societatea românească. În acest curent sunt incluse o tranşantă atitudine antitotalitară, o cale modernă a deschiderii şi a detabuizărilor, precum şi nevoia de a spulbera clişeele dogmatice. Apariţia în 2009 a volumului Reconstrucţia dreptei, semnat de Valeriu Stoica şi de Dragoş Paul Aligică, a fost urmată, tot la Humanitas, de Repere intelectuale ale dreptei româneşti şi de Noua şcoală de gândire a dreptei, volume în care Cristian Pătrăşconiu selectează memorabile colocvii ale celei mai reprezentative intelectualităţi ce dialoghează asiduu în România contemporană pe marginea proiectului noii drepte, încercând o coagulare la nivel naţional a unui curent viabil. Împreună cu o stângă sănătoasă, cei doi poli, noua dreapta şi noua stânga (bineînţeles, cu coloratura taxinomică de rigoare) ar fi trebuit să intre în jocul unei democraţii normale, dar colapsul democraţiei – imputat clasei politice de majoritatea populaţiei româneşti – pare că face inutilă însăşi existenţa polilor, în care nimeni nu mai crede. Astfel de exerciţii de libertate, care persistă totuşi la nivelul teoreticienilor, sunt strâns legate şi de conştientizarea faptului că recuperarea memoriilor antitotalitare esenţiale (legate de Holocaust şi de Gulag) ale Europei secolului al XX-lea reprezintă o prioritate de analiză, de acţiune politică şi de etică, şi chiar un sistem de referinţă ce ar putea garanta o probabilitate maximă de evitare a unor derapaje de acelaşi rang în evoluţiile politice ulterioare ce se prefigurează în satul global.
Că noua dreaptă este preocupată de sănătatea jocului politic democratic, căruia îi ataşează procesul de recuperare a memoriilor reunite, făcând din aceasta o formă de despărţire de Europa post-criminală, ţine de domeniul evidenţelor. Un pas politic însemnat în acest sens s-a produs recent, la 14 octombrie 2011, la palatul Lichtenstein din Praga, unde douăzeci şi unu de instituţii din treisprezece ţări – printre care şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc – au semnat actul de înfiinţare al Platformei Memoriei şi Conştiinţei Europene, în prezenţa premierilor Republicii Cehe, dl. Petr Nečas, Ungariei, dl. Viktor Orban, şi Poloniei, dl. Donald Tusk. Platforma Memoriei şi Conştiinţei Europene este rezultatul colaborării din ultimii trei ani între instituţii guvernamentale şi non-guvernamentale, care au drept scop analiza trecutului totalitar şi onorarea victimelor regimurilor de extremă dreaptă sau stânga în Europa. Obiectivul platformei este să promoveze cooperarea dintre institute de cercetare, arhive, muzee şi alte organizaţii publice şi private, specializate în istoria şi memoria regimurilor şi ideologiilor fasciste şi comuniste. Platforma reprezintă o instituţie care va avea un rol fundamental în demersurile de consolidare a democraţiei prin intermediul confruntării experienţei istorice a răului radical în statele afectate de fenomenul totalitar în secolul XX. Departe de a mai fi vecini cu nişte neoromantici antiglobalişti, intelectualii preocupaţi de Vergagenheitsbewältigung luptă pentru instituţionalizarea („sacralizarea”) memoriei şi pentru „materializarea sa în acte politice şi doctrinare”, ca semn că lecţia istoriei a fost însuşită, atrage atenţia Vladimir Tismăneanu, în Prefaţa la Reconstrucţiei dreptei. Actele critice faţă de demersurile noii drepte nu vor întârzia să apară, dar tocmai acesta şi este scopul dezbaterilor pe care se întemeiază tratatul: invitaţia la asumare şi la trezirea sentimentelor de responsabilitate, ieşirea din contemplativitatea antiproductivă şi din calitatea de martor pasiv în faţa irosirii şanselor istorice ale propriei ţări.
Curentul de centru-dreapta pentru care pledează Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică exhibă un individualism respectabil şi un mecanism de repudiere a fascinaţiilor totalitare care cuprind lumea de azi, ce este atrasă din nou – pe fondul crizei şi al valului de propagandă anticapitalistă – de ideologii colectiviste ce promit salvarea. Dimpotrivă, nu efectele de agregare colectivistă, ci autonomia, creativitatea politică, diversitatea şi spiritul etic-tolerant vor reprezenta principiile nonnegociabile ale viitorului imediat, dacă acesta va reuşi să rămână ataşat de proiecte politice democratice. „Reprezentând în premieră românească elementele centrale ale teoriei dreptului clasic-liberal în varianta sa de secol XXI”, cartea denunţă cu acribie mai ales resursele inepuizabile ale autogenerării stărilor conflictuale şi conflictogene care fac atât de nepopular proiectul noii drepte, deşi el include, cu şanse reale, mai ales terapia şi reconstrucţia societăţii.
În Postfaţa sa la această carte, Adrian Miroiu explică Ce este dreapta liberală astăzi, observând că autorii au plecat de la recunoaşterea faptului că, în cazul democraţiilor liberale, există o tensiune între, pe de o parte, liberalismul politic şi, pe de alta, principiul democratic al majorităţii, căzând ei înşişi ulterior în capcanade a fi uşor inconsecvenţi în abordare, recurgând la sintagma tiraniei majorităţii, aşadar un atac la un principiu de bază al democraţiei, care vine într-un moment istoric nepotrivit, pentru că în România democraţia încă este tânără şi vulnerabilă, deci are nevoie de garantul majoritar.
Fiind concentrată pe efortul de reconstrucţie a dreptei, deci asumându-şi din start statutul de atelier public de învăţătură, de dialoguri şi de creaţie politică, această carte reaminteşte obsesiv ideea că actorii trebuie să nu uite că România nu mai este doar ţara de la porţile Orientului, ci este, acum, de drept, parte a Occidentului şi a civilizaţiei sale; actorii sunt, astfel, obligaţi să se poziţioneze, să se raporteze, să se integreze ori să se delimiteze, să distingă între formal şi deplin, să definească, să reinterpreteze, să lupte, să polemizeze, să convingă, să folosească în mod elegant instrumentul intelectual-politic ca pe un mijloc de a fi în Agora.
Definirea liberalismului, care a devenit în România o marcă a dreptei (rămasă cantonată într-o autodefinire idiosincratică), ridică probleme ce derivă din însăşi această fixaţie: autorii sugerează că nu vom putea înainta în clarificarea doctrinară a dreptei contemporane româneşti până când nu vom reuşi să depăşim această fixaţie asupra liberalismului (p.33). Capitolele iniţiale clarifică, mai departe, principiile liberale de dreapta, separă ceea ce este de stânga (liberalismul modern) de ceea ce este de dreapta (liberalismul clasic) şi propun câţiva vectori de înţelegere a tradiţiei intelectuale şi politice a lumii occidentale moderne. De-a lungul acestor pagini, este interesantă descoperirea punctului de unde e recomandabil să înceapă discuţia despre dreapta românească, mai ales în viaţa noastră publică atât de sensibilă şi isterizată, dar şi atât de lipsită de repere credibile. Un simplu exerciţiu propedeutic satisface nevoia de ludic în definirea identităţii liberalismului clasic şi a versiunilor sale, plecând de la miturile şi confuziile vehiculate în discursul politic românesc, crescând analitic până la ceea ce considerăm a fi esenţa liberalismului: anumită atitudine faţă de viaţă şi un anumit tip de caracter uman. Pentru că nu putem înţelege liberalismul până când nu înţelegem semnificaţia dihotomiilor care îl marchează. Pe de altă parte, simpla afirmare a unui anticomunism vehement şi îmbrăţişarea generalelor valori liberale ale democraţiei şi statului de drept au devenit insuficiente pentru un actual relief doctrinar tipic aspiraţiilor europene moderne, care sunt diferite de aspiraţiile din anii 90 ale societăţii abia eliberate de trauma totalitară. Liberalismul românesc nu este monolitic, static, coerent, dotat cu rădăcini istorice fixe sau cu incapacitate de a evolua sau de a se redefini, mereu, în acord cu evoluţia istoric-intelectual-politică a societăţii. Acest mit aduce numai deservicii bunei înţelegeri a fenomenului, coroborat şi cu alte mituri privind aşa-numitul liberalism autohton, ori cu produsele reziduale ale gândirii marxiste care promovează în mod tendenţios liberalismul exclusiv ca pe o ideologie a capitalismului, a banului, a marilor acumulări de avere. Dincolo de aceste false teme, liberalismul clasic este mai întâi de toate individualist (creativitatea individului este furnizoarea propulsării sale) şi propovăduieşte atât egalitatea în faţa legii, cât şi egalitatea şanselor, fiind teoria care descrie cel mai corect interesele clasei de mijloc – ca principiu esenţial al unei societăţi sănătoase. Liberalismul clasic şi proiectul liberal nu rămân ataşate marelui capital sau marilor averi, ci, pe urmele lui Sumner, cu teoriile sale clasice pentru perioada capitalismului sălbatic american din secolul al XIX-lea, iau o distanţă critică faţă de plutocraţie, care este o putere supradimensionată, periculoasă pentru libertatea individului şi incompatibilă cu drepturile omului şi cetăţeanului.
Paginile dedicate definirii şi rebranduirii identităţii liberale stochează un portret-robot util: încă de la început, doctrina liberalismului clasic nu a pus accent pe afirmarea simpatizanţilor în chip de elite capitaliste, ci ca oameni obişnuiţi, nedorind să fie decât aparatul de idei ce călăuzesc efortul productiv şi iniţiativa individului, dorind înavuţirea tuturor membrilor societăţii fără folosirea statului sau a puterii politice ca pârghie economică.
Relaţia dintre liberalism şi atitudine sau, respectiv, liberalism şi libertate, descrie efectul paradoxal prin care sistemul economic şi dinamica instituţională specifice liberalismului creează condiţiile culturale şi psihologice care ajung să se întoarcă împotriva sa şi să submineze fundaţia sistemului. Capitalismul liberal generează un proces de autodistrugere pe cale culturală, iar complicaţiile derivate de aici nu întârzie să apară: societatea status-ului (descrisă de Mises) versus sistemul capitalist bazat pe principiile liberale clasice; capacitatea sistemului capitalist de a furniza deopotrivă valoare, dar şi resentiment; generarea unei stări generale de insatisfacţie şi frustrare care se răsfrânge negativ asupra înseşi ideii de sistem liberal-capitalist.
Discuţia despre povara umană a libertăţii şi a liberalismului readuce în atenţie importanţa spiritului de responsabilitate şi a trăirilor etice. Cu cât un individ devine mai liber, cu atât resimte libertatea ca pe o povară şi începe să-şi dorească lucruri contrare libertăţii; or, aici rezidă succesul nazismului, al comunismului, ca şi al totalitarismelor de orice fel, după Fromm, pentru că la un anumit punct de fierbere al alienării sociale nenormate indusă de libertate, aceste găselniţe apar ca soluţii de salvare a societăţii. Aprofundând analiza operată asupra libertăţii, nu surprinde, ci dimpotrivă redevine prilej de meditaţie faptul că libertatea – dacă nu este cuantificată şi administrată corect – poate deveni o povară, care afectează zonele iraţionale ale psihologiei umane, adică tocmai acele unghere care sunt cel mai puternic atacate de civilizaţia capitalistă şi cărora li se adresează, în situaţii de criză, discursul totalitar. Liberalismul şi libertatea se împletesc cel mai bine, fie şi în mod conflictogen, pe plaja de valori a aşa-numitei angoase a civilizaţiei, inventată şi descrisă de Freud, Fromm şi Hayek, care văd în răceala relaţiilor capitaliste debutul problematizării stadiilor de alienare. Oamenii descoperă individualizarea şi libertatea începând cu Renaşterea, iar punctul maxim al tensiunii de individualizare este atins în perioada dintre Reformă şi lumea de azi, când se prelungeşte o stare de criză fără precedent: brusc eliberaţi de forţa pusă în mişcare de capitalism şi liberalism, oamenii s-au trezit însinguraţi şi responsabili pentru propriul destin. De aici şi până la tragedia trăirii de către omul actual a poverii responsabilităţii morale, iar în acelaşi timp, a singurătăţii morale, nu a mai fost decât un pas. Din cauza fricii de singurătate morală, omul actual preferă adesea să renunţe chiar la libertate, iar ducând această presiune mai departe, la nivel sistemic, cu mecanisme endemice, omul astfel presurizat poate începe să repudieze chiar sistemul politic şi economic ce i-a generat tensiunea autoruminatoare. Capitalismul liberal creează condiţiile propriei subminări şi distrugeri (p.97), ceea ce înseamnă o definire a unui univers politic care devine coerent prin însumarea propriilor contradicţii, antagonisme, forţe culturale şi psihologice structuralmente şi simultan amiabile dar şi ostile propriului enunţ.
Pentru a rezista unui atare sistem bazat pe puternice tendinţe contrare şi laturi antinomice, este interesant de revizitat descrierea personalităţii omului liberal: înzestrat cu o constituţie morală robustă; caracter puternic, să aibă o judecată limpede, principii clare şi tăria de a le urma; o viziune asupra caracterului uman, a faptului de a fi în lume şi o anumită forţă de a face faţă vicisitudinilor lumii până la capăt şi fără rezerve. Omul liberal este pregătit atât pentru un ego singular, psihologic irepetabil, cât şi pentru agregarea maximizantă dată de triada competiţie-cooperare-compasiune, care nu este decât un alt mod de a formula triada libertate-solidaritate-subsidiaritate. Această perspectivă asumată asupra plasării şi autodeterminării sale sociale pune omul liberal în relaţia cea mai specială şi tragică, dar şi responsabilă şi asumată, cu statul. Capitolele referitoare la civilizaţia capitalismului, cultura, etosul şi legitimitatea ordinii sociale aduc noi clarificări asupra responsabilităţii istorice a dreptei contemporane. Nu lipsit de interes este şi capitolul final, dedicat experimentului occidental aflat la răscruce, remarcabile fiind privirile sale pertinente asupra problemelor globalizării, provocărilor interne, arhipelagului Noii Europe, tensiunilor dintre stadiile teritoriale şi virtuale, chestiunii naţionale, deci problema refondării României. Dreapta românească se mişcă între doi parametri esenţiali ai proiectului său identitar şi de reconstrucţie: pe de o parte, îşi găseşte resurse în excepţionalismul occidental, pe de altă parte, se alimentează din ideea excepţionalismului românesc, prin prisma capacităţii de a transgresa straturile succesive ale identităţii culturale naţionale, pentru a le moderniza liberal şi consolida în ritm util .
Citeste tot rticolul si comenteaza pe Contributors.ro
