Când primii europeni au gustat ananasul au rămas uluiți și de cum arată, dar mai ales de cât de bun este. Minunea tropicală a stârnit pasiuni și fructul era atât de scump și se strica atât de repede, încât foarte puțini apucau să mănânce din el. În articol puteți citi pe larg despre istoria ananasului în Europa, cum au încercat oamenii să-l cultive și cum alții au făcut bani din dorința celor care voiau doar să-l închirieze ca să se laude în fața cunoscuților.
O descoperire dulce în Guadeloupe
Ananasul era supranumit „regele fructelor” și până la început de secol 20, când s-au răspândit conservele, era un lux în Europa.
Când ananasul a ajuns în Europa, apariția acestui fruct cu formă ciudată, dar foarte aromat și suculent, a creat senzație. Cei foarte bogați au început să cultive ananas în așa-numite „hothouses”, case încălzite care să mențină temperaturi ridicate, însă aceste temperaturi puteau fi atinse doar cu cheltuieli exorbitante.
Sursa foto Antonio1962, Dreamstime.com
După 1650 s-a încercat cultivarea ananasului în așa-numitele orangerii, serele unde erau ținuți iarna portocalii și lămâii, pentru a fi feriți de îngheț, însă nu s-a reușit, fiindcă nu era destul de cald și nici destulă lumină.
Povestea ananasului este lungă de secole
Ananasul a fost cultivat mâi întâi de câteva triburi indigene din America Centrală și America de Sud și a ajuns în Spania la început de secol 16, adus probabil de oamenii lui Cristofor Columb. Negustorii europeni au dus ananasul în Africa și Asia, unde a putut fi cultivat cu succes. Planta are frunze lungi și tulpină scurtă.
Probabil că fructul fusese cultivat de peste un mileniu de către amerindieni, iar în sprijinul acestei ipoteze stă faptul că speciile descoperite de spanioli în zona Caraibelor erau lipsite de semințe, ceea ce însemna că planta depindea de om pentru a se reproduce de atât de mult timp, încât renunțase la această funcție.
Se spune că în a doua expediție în America Centrală, la 1493, Columb și oamenii săi au dat în insula Guadeloupe din Caraibe peste mai multe tipuri de fructe tropicale, inclusiv ananasul care avea formă ciudată și avea un gust extraordinar de bun.
Un fruct care te ajuta să arați că ai devenit bărbat
Fructul era foarte apreciat de către băștinașii de pe insulele din Caraibe. Aceștia își atârnau deasupra colibelor coroane sculptate din ananas - pentru a-și întâmpina oaspeții - și plantau garduri vii dese din această plantă în jurul satelor, pentru ca frunzele cu margini țepoase să descurajeze intrușii.
Sursa foto Baibaz, Dreamstime.com
Mai mult, unul dintre ritualurile de maturizare ale băieților din Caraibe presupunea alergarea printre tufele de ananas, aceștia fiind nevoiți să suporte în tăcere zgârieturile până la sânge provocate de frunzele plantelor.
Se crede că fructul a crescut la început în sălbăticie în zone din interiorul Braziliei șI Paraguay-ului de azi. Amerindienii au transportat ananasul, l-au cultivat, au făcut comerț și l-au folosit la diverse ritualuri. Este sigur că le-a plăcut enorm gustul, dar au preparat și un fel de vin din el.
Legenda spune că fructul a primit în engleză numele „pineapple” („mărul de pin”) pentru că semăna cu un con mare de pin (pinecone) și gustul semăna oarecum cu cel al mărului (apple) și așa ar fi apărut numele „pine-apple”. Ananasul este format din alăturarea a numeroase fructe mici, puternic comprimate, formând un fel de con mare. Spaniolii i-au spus „pina”.
Numele „ananas” provine din limba unor amerindieni de pe coasta braziliană, tribul Tupi, în limba cărora „nanas” însemna „fruct minunat”.
Acest fruct tropical a devenit o senzație în Europa și datorită gustului, nu doar a formei deosebite, și trebuie ținut cont de faptul că acum 400 - 500 de ani zahărul era foarte scump și varietatea de dulciuri era extrem de redusă.
Sursa foto Silviaanestikova, Dreamstime.com
Când primii europeni au gustat ananasul, era cel mai gustos lucru pe care îl încercaseră vreodată acei oameni. Unii l-au mâncat alături de friptură sau pește, arhitecților le-a plăcut forma, așa că au apărut în fața caselor sau pe ziduri multe ornamente în formă de ananas din lemn, metal sau piatră.
Ananasul și europenii
Ananasul a ajuns mai întâi în Spania, iar în jurul anului 1616 a ajuns în Italia, unde s-a încercat pentru prima oară cultivarea lui în sere, dar fără succes. Fructul a ajuns apoi în Olanda și Anglia
Se spune că „Regele Soare” - Ludovic al XIV-lea, a fost atât de nerăbdător să guste din ananas, încât a smuls fructul necurățat din mâinile grădinarului regal, și a mușcat puternic, însângerându-și dinții în coaja noduroasă.
Erau extrem de lungi călătoriile pe care către Europa și fructele de ananas se stricau cel mai adesea, devenind și mai scumpe cele care rezistau. După unele estimări, un fruct de ananas putea costa în secolul 18 echivalentul a 8.000 de dolari din ziua de azi.
Sursa fotoRosemary Buffoni, Dreamstime.com
În Anglia și în alte părți din Europa de Vest ananasul a devenit și un simbol al bogăției: erau mulți care le țineau și le etalau la întâlniri și petreceri pur și simplu pentru a arăta că își permit luxul. Mai mult, în secolul 17 ananasul se putea și închiria cu ziua de către cei care nu-și permiteau să-l cumpere, dar voiau să impresioneze oaspeții. Uneori, marinarii sau negustorii întorși de la mari depărtări puneau în fața casei fructe de ananas, ca să arate că au revenit din călătorii exotice.
Ananasul era prea valoros pentru a fi mâncat, era un simbol al prestigiului.
Unul dintre pasionații de ananas, nota acum câteva secole: „are un gust delicios ce combină aroma pepenilor a căpșunelor și a merelor” și este „unul dintre cele mai savuroase fructe din lume”. Chiar și cei mai mofturoși au fost cuceriți de gustul acestui fruct.
Un cronicar scria că fructul este atât de nobil încât „Regele Regilor i-a așezat o coroană pe cap, ce a devenit semnul distinctiv al nobleței sale”.
În mai multe țări europene, spre exemplu Anglia, s-a încercat cultivarea ananasului după 1650. Au fost construite sere încălzite, dar menținerea lor costa mult, echivalentul a zeci de mii de dolari din ziua de azi în fiecare an. Uneori plantele erau distruse de fumul emanat de cuptoare, alteori serele luau foc de la sobele prost construite.
Per total, era ceva mult prea complicat, dar după 1720 botaniștii au reușit să obțină fructe de ananas în serele din Anglia, dar era foarte riscant și scump, mai ales că fructul iese abia în al treilea sau al patrulea an, deci costurile erau prohibitive.
„Love is like a pineapple, sweet and undefinable”. (Iubirea este precum un ananas. Dulce și imposibil de definit”, este un citat atribuit unui căpitan olandez pe nume Piet Pieterszoon.
Unde este „raiul” ananasului și câteva curiozități
Costa Rica este cel mai mare producător mondial de ananas, urmat de Filipine, Brazilia, Thailanda, China și Indonezia. Nigeria și Ghana sunt cele mai mari țări africane la producția acestui fruct.
Cel mai mare monument dedicat ananasului este o casă din Scoția, The Dunmore Pineapple House, ce are în loc de acoperiș, un ananas din piatră de 13 m înălțime. A fost ridicată de un fost guvernator al Virginiei care a revenit în Scoția în 1776.
Se consideră că cel mai gustos ananas este în Hawaii, un soi denumit „sugarloaf” la care și cotorul este comestibil și unde nu se simte niciun fel de aciditate în gură. Un exemplar perfect poate costa 30 de dolari. Insulele Hawaii au tradiție în cultivarea ananasului care a ajuns pentru prima oară pe insule în 1777, adus de căpitanul James Cook. Cultivarea a început acolo spre final de secol 19, iar punerea în conservă în cantități industriale a început la 1900.
Un alt tip celebru de ananas, denumit local „black pineapple” (ananas negru) crește în insula Antigua și nu prea ajunge la export. Se spune că ar fi cel mai dulce ananas din lume, datorită solului bogat în nutrienți, datorită precipitațiilor moderate și a numărului mare de zile însorite.
Cea mai controversată utilizare a ananasului este pe așa-numita „pizza hawaiană”, inventată în Canada de un antreprenor care a plecat din Grecia spre America de Nord în 1954, iar într-o escală la Napoli a mâncat pentru prima oară pizza. La pizzeria sa, în provincia Ontario, a pus în 1962 pentru prima oară compot de ananas împreună cu șuncă pe pizza și a avut mare succes. În multe locuri de tradiție este de neconceput să pui ananas pe pizza.
S-au scris mii de articole despre ananasul pus pe pizza: unele în care se explica faptul că este ceva normal și altele, mult mai multe, în care se spunea că nu este deloc ok. Cei mai radicali spun că ananasul pe pizza este „o rușine pentru umanitate”.
Biblografie
Enciclopedia The Story of Food - An ilustrated history of everything we eat - editura DK.
1.000 Foods to eat before you die.
Cartea începuturilor (autor Charles Panati)
Gastro Obscura - A Food Adventurer s Guide (autori Cecily Wong și Dylan Thuras)
Cooks Envyclopaedia (autor Tom Stobart)
Foto: Dreamstime.com
0
0
