Rezumat

China - partener sau concurent?Foto: European Commission External Action

Recesiunea globala a determinat o analiza mai profunda a rolului primordial pe care il au democratiile bazate pe economia de piata in cadrul economiei globale. Parteneriatul transatlantic trebuie sa depuna eforturi sustinute, coordonate pentru a reconfirme pozitia de lider in ierarhia economica globala, pe doua fronturi majore. In primul rand, prabusirea dramatica a sectorului financiar demonstreaza necesitatea unor reglementari strategice. Legiutorii trebuie sa aiba in vedere vulnerabilitatile majore din agentiile de reglementare, structurile bancare, agentiile de evaluare, precum si rolul institutiilor de creditare de ultima instanta. In al doilea rand, politica monetara trebuie sa redevina o tema importanta in discutiile transatlantice. Statele Unite si Uniunea Europeana sunt nevoite sa actioneze cu promptitudine pentru a proteja si consolida avantajul oferit de puterea monedelor lor. Reformele rezultate din aceasta cooperare pe termen lung ar putea ajuta fiecare parte sa-si rezolve propria criza, dar si pe cea pe care o infrunta impreuna.

Introducere

Fiecare dintre partenerii transatlantici este blocat intr-o stare specifica de criza. In Europa, euro ramane o moneda fara tara, intr-un sistem asimetric. Masurile necesare pentru a infaptui o reforma politica si o integrare mai profunda intra in conflict cu interesele nationale. In Statele Unite, un deficit bugetar fara precedent afecteaza o economie ce nu pare sa-si revina rapid, iar experimentele politice si precautia nu permit gasirea unor solutii oportune. Asemenea probleme actuale si distincte au loc pe fondul unei crize de proportii. Recesiunea globala a determinat o analiza mai profunda a rolului primordial pe care il au democra\u001Biile bazate pe economia de piata in cadrul economiei globale.

Reformarea reglementarilor strategice

Obiectivul comun al legiuitorilor trebuie sa-l constituite elaborarea unor reforme de reglementare fiscala care sa minimalizeze riscul aparitiei unui alt colaps global. Exista deosebiri semnificative intre politicile economice ale Statelor Unite si ale Uniunii Europene, mai ales in privinta rolului statului si comportamentului economic. Cu toate acestea, caracterul transatlantic al finantelor moderne, demonstrat de fenomenul creantelor irecuperabile, determina discu\u001Bii mai ample intre guverne. Statele Unite si UE trebuie sa realizeze fiecare in partea sa, dar si sa coopereze la stabilirea propriului cadru de reglemntare. Acest proces va crea un spatiu economic transatlantic mai integrat. In special, cele doua parti ale Atlantic-ului trebuie sa-si consolideze agentiile de reglementare, sa separe bancile de investitii de cele comerciale, sa adreseze aspectele incosistente in agentiile de evaluare si sa stabileasca standarde clare pentru accesul creditorii de ultima instanta.

Consolidarea agentiilor de reglementare reprezinta o etapa importanta in anticiparea si prevenirea altor crize de catre Statele Unite si Europa. Reteaua actuala de agentii investite cu functii de supraveghere nu si-a indeplinit obiectivele. In 2009, Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica(OECD) a recomandat Statelor Unite „sa-si simplifice structurile de reglementare”, sfatuind Uniunea Europeana sa adopte sistemul cu „o singura banca de reglementare”, in ambele cazuri urmarindu-se eficientizarea reglementarilor¹. Prin reducerea numarului de agentii, Statele Unite si Uniunea Europeana vor reusi sa-si clarifice rolurile, iar centralizarea va cristaliza imaginea de ansamblu. Acesti pasi vor constitui fundamentul pentru cooperarea ulterioara. O modificare a regimului reglementarilor pe fiecare parte a Atlanticului va determina un rol mai activ al guvernelor in supravegherea activitatilor bancilor, creand totodata o piata transatlantica mai atractiva pentru firme.

Reteaua actuala de agentii investite cu functii de supraveghere nu si-a indeplinit obiectivele.

O reforma in materia reglementarilor ar trebui sa presupuna si o redefinire a conceptului de banca, prin intoarcerea la sensul traditional. Bancile comerciale si cele industriale trebuie privite separat si supuse unor standarde diferite. O asemenea clasificare simplifica sarcina autoritatilor de reglementare prin evidentierea diferitelor fonduri de risc. Statele Unite au avut o asemenea reglementare sub GlassStegall Act in perioada 1933-1999. De la inceputul crizei, diverse forme ale acestui conceput au aparut, printre care pot fi mentionate Volcker Rule din cuprinsul DoddFrank Act, in Statele Unite, si propunerea Vickers din Marea Britanie. Aceste reforme promitatoare, daca vor fi implementate, pot reprezenta solutii viabilel pentru gestionarea statutului bancilor, fara a lua masuri drastice si nerealiste care pot sa conduca la ruinarea acestora. Aplicarea si extinderea acestor dispozitii in intreaga Uniunea Europeana ar trebui sa fie reprezinte prioritati.

De asemenea, reforme importante sunt necesare si in sistemul agentiilor de evaluare. Pe parcursul ultimului secol, in Statele Unite si in Europa, agentii precum Moody’s si Standard and Poor’s au dobandit o pelerina semi-guvernamentala, fapt care a condus la „situatii ingrate pentru pietele financiare si pentru politica publica globala”, afectand tendintele ciclice ale pietei si limitand responsabilitatea². Pentru a solutiona aceasta problema, legiuitorii au doua optiuni: fie sa elimine agentiile de evaluare din agenda politica sau, avand in vedere complexitatea primei variante, sa permita accesul unor noi firme in sistem, crescand astfel concurenta. Pe de alta parte,o mai mare concurenta necesita si schimbarea cadrului legal in vederea sanctionarii eventualelor pratici ilegale, astfel incat firmele sa nu poata sa se indrepte spre agentiile care le ofera cele mai bune evaluari pe baza unor standarde scazute. In loc sa beneficieze de privilegii indiferent de rezultate, agentiile de evaluare vor trebui sa-si castige reputatia in functie de precizia previziunilor lor intr-o piata competitiva³

In cele din urma, parteneriatul transatlantic trebuie sa –si armonizeze condiitile impuse firmelor pentru ca acestea sa primeasca cautiuniile contribuabililor din partea creditorilor de ultima instanta. Acordarea unor asemenea ajutoare de salvara a fost fara fara precedent si a creat haos. In acest context, firmele vor pretinde sa fie asistate si in timpul urmatoarei crize. Rezerva Federala a Statelor Unite, Banca Angliei, bancile nationale din Europa si, pe masura ce devine din ce in ce mai importanta, Banca Europeana Centrala trebuie sa stabileasca procedurile ce trebuie urmate atunci cand o banca aproape de insolventa incearca sa le acceseze lichiditatile. In primul rand, bancile trebuie obligate sa aduca „dovezi concrete” prin care sa demonstreze fapul ca au un plan eficient si credibil de administrare a capitalului si a lichiditatilor in situatii de criza⁴. In al doilea rand, guvernele trebuie sa stabileasca in prealabil ce autoritate este competenta pentru a cautiona o firma. De exemplu, vor ceda firmele o parte din control catre guvern in schimbul accesului la banii contribuabiilor? Totusi, o conditie nu poate fi negociata. Guvernele ar trebui sa poata prelua creantele ce nu pot fi valorificate din balanta unei firme si sa gaseasca cu celeritate solutii adecvate pentru acestea. In Europa, autoritatiile ar trebui sa ia in calcul impunerea unor conditii similiare pentru accesul la capitalul european in timpul crizelor datoriilor nationale. Pentru banci, armonizarea transatlantica a conditiilor de acces catre creditorii de ultima instanta va diminua haosul moral, speculatiile, dar si probabilitatea aparitiei unor raspunsuri ad hoc, disproportionate, care au fost luate in criza actuala.

Asemenea solutii strategice vor reduce riscurile aparitiei unor colapsuri financiare viitoare si pot limita eventualele repercusiuni ale acestora. Cu toate ca Statele Unite si Europa trebuie sa-si urmareasca propriile interese, o coordonare a eforturilor lor nu poate decat sa imbunatateasca rezultatele. Dupa cum observa si Daniel W Drezner: “Armonizarea reglementarilor va reduce din costurile schimburilor transfrontaliere, determind o crestere a eficientei statice si beneficii economice pentru toate statele participante”⁵. Desi companiile multinationale ar putea sa se opuna unor asemenea reglementari, Drezner considera ca acestea pot avea de castigat pe termen lung prin clarificarea restrictilor, creind un teren propice pentru toate partile si clarificind procesul politic prin care reglementarile transnationale pot fi modificate. O politica financiara armonizata, influentata de lectiile desprinse de pe urma crizei globale, reprezinta o etapa esentiala pentru remedierea situatiei economice de pe ambele parti ale Atlanticului.

Schimbul monetar in secolul 21

O asemenea abordare era logica in timpul perioadei “Marii Moderatii” (Great Moderation)⁶, atunci cand, incepand cu mijlocul anilor 80, datorita volatilitatii generale scazute a economiei, bancile central es-au putut axa aproape exclusive pe problema inflatiei. Cresterea economica generata de destramarea Uniunii Sovietice a fost, de asemenea, un factor care a contribuit la atitudinea de complacere a bancherilor si legiuitorilor. De la aparitia mondei euro in 1999, Rezerva Federala si Banca Europeana Centrala “au neglijat intr-o anumita masura rata de schimb dintre ele”. Odata cu aparitia crizei, rata de schimb dintre dolar si euro a devenit foarte volatila. Intr-o lume in care comertul transfrontalier este foarte dezvoltat, costul acestei volatilitati, daca persista, ar putea presupune costuri mai ridicate decat cele care ar rezulta in urma administrarii mai active a ratei de schimb. Este momentul ca politica monetara sa revina pe agenda transatlantica.

Avand de infruntat o noua concurenta monetara din partea Chinei si a altora, Statele Unite si Uniunea Europeana trebuie sa faca din relatiile monetare o prioritate. Din punct de vedere istoric, politica monetara reprezinta un aspect esential al parteneriatului transatlantic. Printre acordurile monetare transatlantic din ultimul secol pot fi amintite: Summitul de la Bonn din 1978, Comunicatul Plaza dintre ministrii de finante G5 si bancherii centrali din 1985, intalnirea G7 de la Louvre din 1987, primul Acord de Capital de la Basel din 1988, chiar si intalnirea misterioasa a presedintelui Nixon cu Pompidou din Instulele Azore, care a avut loc in 1971. Cu toate acestea, in ultimii 20 de ani, relatiile monetare au ocupat un loc secundar in raport cu relatiile comerciale.

Citeste toata analiza pe www.euractiv.ro (in traducerea si adaptarea lui Victor Apreutesei)