Totul incepe cu blocajul mental si continua cu interpretarea. Cum sa treci peste prejudecati? Cu performance ART. Haute Culture va prezinta Topul si istoria artei care isi permite chiar cruzimi pentru ca TU sa intelegi ce sens ai pe lume. DADA miscarea a deschis drumul explorarii de sine a artistului, a corpului artistului si a limitelor acestuia precum si a psihologiei publicului. Franko B rastoarna normele masculinitatii, ale PRIVIRII si loveste exact in obsesia industriei fashion de a isi infometa modelele pana la boli grave. Marina Abramovic dorea sa afle cat de departe va merge publicul folosind obiecte precum: un trandafir, o pana, miere, struguri, o foarfeca, un bisturiu, cuie… pana si un pistol incarcat cu un glont. Publicul a fost timid la inceput, dar dupa nici 3 ore artista era goala, cu hainele taiate in jurul ei. Vezi, TOP 10 arta sa urli!
1. Cabaret Voltaire, varii artisti, 1916
Nu se poate vorbi despre performance art fara a vorbi despre Cabaret Voltaire. Sa spui ca a starnit controverse e bland. A cauzat revolte. In legendara cafenea cu acelasi nume din Zürich, artisti precum Hugo Ball, Tristan Tzara si al nostru Marcel Iancu au pus bazele miscarii Dadaiste. Premisa de la care au pornit: tot ce exista pana in momentul acela trebuia distrus pentru a putea crea de la zero. Toate institutiile urmau sa fie zguduite de noile forme ale artei – absurde, fragmentate, lipsite de o aparenta logica si coerenta. La finalul Primului Razboi Mondial, creativi din toata Europa se opreau in Zürich pentru a-si pune ideile in aplicare, pentru a revolutiona si remodela tot ce se putea numi pana in acel moment “clasic”. O avangarda totala, dificil de inteles; pana si acum, o suta de ani mai tarziu, Dada traieste in spectacole alese, in suflete deschise si in oameni care nu se supun normelor. Da, este ciudat. Puneti-l in context de sfarsit de razboi mondial. Nimic nu mai era la fel ca inainte. Trebuia modernizat totul – de la armata pana la idei, educatie si principiile artei. A fost o miscare radicala, anarhista, poate chiar nihilista din care au rasarit printre cele mai interesante spectacole si minti artistice. A deschis drumul explorarii de sine a artistului, a corpului artistului si a limitelor acestuia precum si a psihologiei publicului.
2. Franko B – I miss you, 1999 original Franko B a schimbat pentru totdeauna muzeul Tate Modern din Londra
cu performance-ul “I miss you”. O alegorie macabra si realista a industrii fashion-ului, plina de privire si sange. Privirea (masculina) dupa cum a fost definita de Laura Mulvey, se refera la modul in care femeia este portretizata in arta si literatura si privita de catre un public masculin. In cazul de fata, cel privit este barbat, iar cei care privesc sunt de ambele sexe. Spectacolul este acolo pentru toata lumea: Franko B este taiat la ambele incheieturi si defileaza gol pusca (vopseaua de pe corp fiind singurul lui costum) pe o carpa lunga alba – un mare podium. Spectacolul in mod paradoxal este despre dragoste si despre dor. Acest catwalk al suferintei se umple incet de sangele care ii picura din incheieturi, spre uimirea, socul si fascinatia publicului. Franko B rastoarna normele masculinitatii, ale PRIVIRII si loveste exact in obsesia industriei fashion de a isi infometa modelele pana la boli grave. Cu totii privim, dar in loc sa ne dezguste si sa protestam, ne uitam fascinati la suferinta omului care defileaza.
Franko B: I Miss You [extracts] (Tate Modern, London, 2003) from thomas qualmann on Vimeo.
3. Marina Abramovic – Rhythm 0, 1974
Marina este “bunica” performance art-ului. Fara ea lumea era mai reprimata. Arta era mai cuminte. Toata viata ei si-a impins limitele la maximum, a rupt conventii si a starnit emotii puternice atat in public cat si in interiorul ei si al colaboratorilor ei. Intr-un studio, Marina ofera publicului 72 de obiecte si un bilet cu instructiuni: publicul poate folosi oricare dintre obiecte pe artista asa cum doresc ei. Artista este insasi un obiect si isi asuma responsabilitate completa pentru toate cele 6 ore ale piesei. In primul rand, spatiul in care se afla publicul era acelasi cu cel in care se afla artista. Nu exista nicio delimitare fizica intre ei, deci era clar ca publicul face parte din performance. Marina Abramovic dorea sa afle cat de departe va merge publicul folosind obiecte precum: un trandafir, o pana, miere, struguri, o foarfeca, un bisturiu, cuie… pana si un pistol incarcat cu un glont. Publicul a fost timid la inceput, dar dupa nici 3 ore artista era goala, cu hainele taiate in jurul ei. Exact in acelasi fel in care nazistii “doar ascultau ordine”, publicul Marinei a facut ce a fost instruit. Au impuns-o in stomac cu spinii de la trandafir. Au taiat-o pe gat ca sa ii poata suge sangele. Au si agresat-o sexual. Marina avea o vointa imposibil de clintit, iar cand unul din oaspetii ei a incarcat pistolul si i l-a pus la tampla, punand chiar degetul ei pe tragaci, cativa alti membri ai publicului au aparat-o. La finalul celor 6 ore, Marina pur si simplu s-a ridicat si a inceput sa mearga spre public. Acestia au fugit, ingroziti, nefiind capabili sa o trateze ca pe o persoana adevarata. Acest performance reprezinta una dintre cele mai dure forme de “arta a andurantei”, iar concluzia artistei este ca daca te lasi pe mana publicului, acestia probabil te vor omora.
4. Guillermo Vargas – Exposicion No. 1, 2007
Putin context inainte de o analiza mai en-detail. In 2005, un barbat din Nicaragua pe numele Natividad Canda a intrat noapte intr-o proprietate privata din Costa Rica. Acesta era un imigrant ilegal. A fost atacat de doi Rottweileri si mancat de viu efectiv, in timp ce mai multi oameni, printre care si doi politisti s-au uitat la el si au filmat. A starnit un urias val de ura fata de autoritati si localnici, pentru ca acestia nu au facut nimic sa impiedice acest act. Astfel, Guillermo Vargas a fost intrigat de pasivitatea omului pus fata in fata cu acte de cruzime si nedreptate. A rugat doi copii sa prinda un caine maidanez de pe strazile din jurul galeriei. Cainele pe care l-au gasit era slab, ranit si flamand. Vargas l-a legat cu o funie care ii permitea sa ajunga aproape de mancarea pusa special pentru el acolo, dar nu destul cat sa o si manance. “Eres lo que lees” scria pe perete (esti ceea ce mananci), scris cu mancare de caine. Cainele a scapat din funie si a fugit, dar nu inainte ca vizitatorii sa ii faca poze si sa umple internetul cu ele. Ce a rezultat? Gruparile care luptau pentru drepturile animalelor au innebunit. Oamenii care au vazut cainele au turbat. Internetul a vuit. Vargas a primit amenintari cu moartea. Cum sa te porti astfel cu un caine? Guillermo radea probabil, asta era exact lucrul la care se astepta. Cand oamenii vad cainele care moare de foame pe strada, il ignora. Cand iei acelasi caine si il afisezi la vedere, e cruzime si devine brusc o chestiune de etica. Mai degraba devine ochestiune despre cat de ipocrita e lumea.
5. Andres Serrano – Piss Christ, 1987
Performance art este despre impact. Te face sa te gandesti, iar in majoritatea cazurilor asta e deja un efort prea mare pentru unii. Iti provoaca o reactie – de cele mai multe ori este dezgust, repulsie si chiar furie. De 30 de ani, fotografia lui Serrano este un subiect de discutie in lumea artei. Fotografia reprezinta un crucifix scufundat intr-un pahar cu urina artistului, iar culorile sunt saturate. Lasand la o parte titlul si explicatia, nu exista niciun simbol obscen in aceasta lucrare. Ar putea la fel de bine sa fie rasina, ca un chihlimbar. Fotografia a cauzat discutii acide pe tema crestinismului, a separarii puterilor in stat si a importantei religiei. Fundamentalisti catolici francezi au distrus fotografia in 2011. O maicuta critic de arta a spus ca nu imaginea este problema, ci ce ii face omenirea lui Iisus in general. Artistul argumenteaza ca opera lui se refera la suferinta Mantuitorului, in cele 3 zile cat a stat pe cruce acesta in mod cert a facut pe el. Deci daca te deranjeaza ideea ca Iisus este scufundat in urina, poate ar trebui sa te gandesti la realitatea suferintei pe care o aduce o crucificare. Devalorizarea religiei si a simbolurilor de cult este un subiect in jurul caruia trebuie sa pasim cu grija, ca sa nu suparam pe Mai Marii. Traim intr-o lume in care religia este folosita in scopuri politice, pentru a marginaliza si nu a include. Daca esti credincios, traiesti cu “FRICA lui Dumnezeu”, nu cu dragoste. Credinta nu tine de opulenta si de parade ca la circ, ci de ce ai in suflet. Dar daca in suflet nu e nimic in afara de ura si frica (si in creier e doar prostie si intuneric), ne simtim ofensati si violenti fata de o astfel de imagine. Ca si cum daca apreciemfrumusetea atragatoare, estetica uratului, vom fi pedepsiti.
6. Tehching Hseih – One year performance: Time clock piece, 1980-1981
Un anumit tip de performance este numit “durational” iar caracteristica de baza a acestui spectacol este timpul. Acestea pot dura de la cateva ore la cateva zile, iar in cazul lui Tehching Hseih un an intreg. Artistul a facut cinci astfel de piese, fiecare o explorare a solitudinii, a timpului si a relatiei dintre viata si arta. In “Time clock piece”, Hseih se inchide intr-un studio in care exista un pat si o noptiera cu un ceas mecanic cu cartela. In fiecare ora, la fix, artistul perforeaza o cartela si isi face un selfie. Un an intreg este alcatuit din 8627 de poze ce au fost comprimate in 6 minute de film. Desi sustine ca nu este vorba despre rezistenta fizica, tot el a descris operele sale ca fiind extenuante si insuportabile fizic. In tot anul, indiferent de ora zilei sau a noptii, Hseih se trezea sa perforeze caretela la ora fixa, iar de-a lungul anului a ratat doar vreo 100 de perforari. Tot procesul lui este documentat de el si a fost prezentat in 2009 la MoMA, unde a intrat pentru prima oara pe radarul publicului larg. Explorarile lui Hseih sunt personale. Totusi, putem deduce ca este interesat de relatia omului cu timpul si de trecerea timpului si efectele lui. Artistul nu considera ca arta lui este repetitiva, intrucat nici-o ora nu este ca cea de dinainte, nici el nu ramane la fel pe masura ce trece timpul. De unde era chel si odihnit, la finalul anului este pletos si obosit. Dedicarea si perseverenta lui sunt admirabile. Printre celelalte performance-uri de un an se numara Outdoor Piece, in care a locuit afara timp de un an pe strazile din New York si Rope Piece, in care a fost legat cu o funie de 2m de o artista si acestia au locuit in aceeasi camera fara sa aiba voie sa se atinga timp de un an.
7. Marina Abramovic – The artist is present, 2010
Menirea Marinei este ca atunci cand va muri, performance art-ul sa nu mai fie ceva controversat, ciudat si neapreciat, ci o forma de arta de sine statatoare ca oricare alta. E un pic paradoxala chestia asta, intrucat performance-ul prin definite este o explorare a lucrurilor noi, a barierelor pe care ni le punem si a zonei de disconfort… adica exact lucruri care sperie oamenii si care in loc sa ii puna pe ganduri, ii indeparteaza. In “The artist is present”, Marina a pus o masuta cu doua scaune fata in fata intr-o sala enorma din Muzeul de Arta Moderna din New York. Pe scaun statea ea, iar vis-à-vis putea veni sa se aseze oricine din public. Tot ce se intampla era contact vizual. Cateva minute de contact vizual, doar tu si artista. Intr-o lume dominata de tehnologie, in care individualitatea este sinonima cu singuratatea, Marina Abramovic te provoaca sa patrunzi in tine si sa mentii contactul vizual cu ea. Te rascoleste, te pufneste rasul, te agita. Iti provoaca o reactie. Se intampla uneori in performance ca “regulile” jocului sa fie incalcate si sa apara surprize chiar si pentru artistul care s-a gandit la toate. Ulay, colaboratorul si partenerul Marinei timp de 11 ani, a aparut in fata ei. La ani de zile dupa despartirea lor dramatica in care au mers unul catre celalalt pe Marele Zid al Chinei si si-au luat adio cand s-au intalnit la mijloc aceasta a fost prima data cand cei doi s-au vazut fata in fata. Reactia Marinei a fost filmata, intr-unul din cele mai frumoase momente ale performance-ului.
8. John Cage – 4’33”, 1952
“Nu exista zgomot, doar sunet” si “tot ce facem este muzica” sunt doua din replicile celebre ale lui John Cage. Un exemplu de arta conceptuala, “Patru minute si treizeci si trei de secunde” este o compozitie in trei parti pentru orice instrument sau combinatie de instrumente, in care partitura este plina de pauze. Pauza, in muzica, inseamna absenta unor note muzicale. Deci sunt 4 minute 33 secunde de liniste, practic. Muzica este sunetul organizat si structurat in timp. Compozitia lui John Cage este impotriva definitiei muzicii si ramane un subiect controversat pana si in lumea artei conceptuale. La premiera piesei, publicul nu parea sa inteleaga ce se intampla. Cage a fost dezamagit, zicand ca lumea nu a inteles despre ce e vorba. In tot timpul tacerii din partea pianistului se puteau auzi varii sunete accidentale precum ploaia afara sau soaptele nedumerite ale publicului. Lucrarea se joaca cu normele de conduita a spectatorilor intr-o sala de concert. In primul rand, sa ceri unui public sa stea tacut pe durata concertului este greu, dar asa se face la concerte iar oamenii (cel putin in strainatate) se conformeaza. Chiar daca pe durata spectacolului nu se canta nimic, exista undeva ideea ca publicul trebuie sa stea in liniste. Lipseste structura muzicala, dar exista sunete. In loc sa fie despre muzica si muzicalitate, piesa ridica intrebari despre natura muzicii si despre formele de tacere si liniste. Linistea din natura e diferita de linistea din sala de concert? Linistea interioara este similara cu un pianist care nu canta nimic?
9. Olivier de Sagazan – Transfiguration, 2008
Folosirea mastilor si a ritualului sunt tehnici care dateaza inca din antichitate. Cu ajutorul mastilor poti primi increderea si credibilitatea de a deveni complet altcineva. Explorand arta tribala a samanilor din Africa, Olivier de Sagazan a creat o piesa violenta care ne duce cu gandul la anxietate si la esec. Artistul sta la o masa pe care are lut, vopsea, paie si niste pamant. Incepe incet sa se dezbrace si aplica un fond de lut pe tot corpul, apoi cladeste peste el din ce in ce mai agitat o intreaga masca. Tot procesul se intampla pe nevazute, deoarece Olivier nu vede nimic de cand isi astupa ochii. Cu miscari grandioase, ritualic, aplica si distruge ceea ce chiar el construieste. Mai intai isi face o fata sinistra, apoi o taie cu cutitul. Aplica vopsea, pamant, isi pune paie pe post de par, se zbate. Este ca intr-o transa, nevazand ce face si in acelasi timp fiind dedicat experientei in care se afla. Aceasta lupta continua a lui cu el insusi si cu elementele naturii este chinuitoare pentru public, te face sa te simti inconfortabil si sa te intrebi inevitabil: care e rostul? Exact, care este rostul? Te zbati, alergi, gresesti, cazi, te ridici. Apoi se repeta totul. Esti pe banda rulanta, o rotita intr-un mecanism mai mare, pe care chiar daca il intelegi, nu il poti opri. Te reinventezi, dar tot ce faci e sa iti schimbi aparenta, nu si esenta. E hipnotizanta transformarea lui Olivier.
10. Yoko Ono – Cut Piece, 1964
Yoko Ono este o artista de care multa lume a auzit iar putina lume stie cu ce se ocupa. In plina miscare Fluxus, care in esenta a continuat avangardismul miscarii Dada si ideea de anti-arta si actiune, Yoko Ono invita publicul sa o dezbrace folosind o foarfeca pe care o aseaza in fata ei. Desi e mult mai cuminte decat Marina Abramovic in seria Rhythm, intentia lui Yoko Ono este diferita. Ea a vrut sa exploreze relatia dintre subiect si obiect, dand publicului putere asupra corpului ei. Este una din piesele puternice ale inceputului performance art-ului si feminismului. Cu ajutorul foarfecei, oamenii din public puteau decupa cat doreau din hainele artistei, pentru a putea sa se uite apoi la corpul ei. Mai mult, artista le permite sa pastreze bucata de material pe care o decupeaza. Yoko se transforma in obiect al dorintei, obiect menit sa fie privit. Din neglijenta insa, lipsa responsabilitatii publicului strica obiectul menit sa fie privit. Putem observa cum majoritatea femeilor care participa sunt discrete si atente cu foarfeca, iar barbatii sunt mai indrazneti, unul din ei chiar taind in mai multe locuri hainele artistei pana cand aceasta ramane aproape dezbracata. Publicul rade batjocoritor. In mintea masculului heterosexual tipic, faptul ca dezbraca o femeie si pastreaza un mic trofeu din aceasta experienta este un fel de orgasm intelectual ascuns. Pentru femei este mai intima si rusinoasa experienta, acestea neputand sa nu se puna macar putin in locul artistei. Spectacolul este despre comodificarea femeii, despre actiunile oamenilor si despre alegerile lor.
