La 20 de ani de la schimbarea regimului national-comunist al lui Nicolae Ceausescu, numai o analiza profunda poate explica povestea trista a lui Sebastian si a destinului sau. O analiza care sa treaca in revista problemele sistemului de ingrijiri in sanatatea mintala, in timp ce le argumenteaza cu cazuri concrete. Pentru ca, dupa cum vom vedea, "nebunii" nu sunt chiar ceea ce par si, mai ales, nu se afla acolo unde cred cei mai multi ca isi petrec zilele.

Drama copiilor cu dizabilitati Foto: AGERPRES

•  In urma cu vreo cinci ani, viata lui Sebastian s-a schimbat. Ceea ce era de neconceput inainte, s-a intamplat. Bunatatea parintilor, dragostea lor pentru copilul care era diferit de ceilalti copii a luat-o pe drumul ratiunii. Forta lor fizica nu mai era pe masura puterii lui Sebastian. Si brusc, au simtit ca undeva, la mijlocul drumului dintre frica si rusine, speranta ca totusi fiul lor este un om sanatos la cap si ca nu are nevoie sa stea la un loc cu cei numiti simplu "nebuni", a murit.

Cine este Sebastian? Este un tanar trecut de 30 de ani. Numele sau adevarat este altul. Dar la rugamintea parintilor sai, nu voi furniza date care sa il identifice. Cei mai multi dintre fostii sai vecini stiu ca e plecat la o bursa in strainatate. "Familie buna, domnule! Ambii parinti au facut facultate!", spune un vecin de bloc.

Numai ca pe Sebastian nu l-a mai vazut nimeni de cativa ani. Nici de Paste. Nici de Craciun. Fratele sau a mai trecut pe acasa, in vacante. Tatal vine sa plateasca intretinerea, dar nu mai sta nici el prea mult in vechiul apartament, cu un balcon ramas in paragina printre celelalte balcoane de pe fata blocului. Putini sunt cei care stiu insa ce zace dincolo de ferestrele din lemn scorojit, dincolo de troacele adunate in balconul apartamentului in care Sebastian a crescut. Si mai putini sunt cei care isi mai aduc aminte de cei doi frati si de belelele in care intra mereu unul dintre ei. De vizitele Politiei, de ambulantele venite seara tarziu, chemate de tatal lui de la telefonul unui vecin de incredere.

Pentru ca Sebastian stia ce insemna acel telefon pe care tatal sau il dadea atunci cand lui i se parea ca lumea se rupe in doua. Cunostea medicamentele, gustul lor, cunostea injectiile, camasa de forta si camerele in care ajungea dupa acel telefon. Iar furia sa iesea din barierele fonice ale apartamentului, ajungand cu cateva etaje mai sus, sau mai jos. Dar nu toti vecinii erau de incredere. Tatal lui Sebastian se baza doar pe vreo doi.

Nu dorea ca tot blocul sa stie ca fiul sau este bolnav psihic. Nu a vrut acest lucru nici inainte de caderea comunismului, pentru ca stia cum era traiul in azilele comuniste pentru copiii considerati a fi nebuni. I-a mintit pe altii, iar apoi a inceput sa se minta pe sine. L-a dat la o scoala pentru copii normali, l-a trimis la un liceu la fel de normal si la o facultate obisnuita. Chiar daca venea acasa batut mar, taiat si deseori suficient de beat pentru a confunda treptele blocului cu patul personal. "Se mai intampla. Cu totii am fost tineri", le spunea tatal lui Sebastian celor care ii povesteau peripetiile baiatului.

Cum s-a ajuns aici?

In urma cu vreo cinci ani, viata lui Sebastian s-a schimbat. Ceea ce era de neconceput inainte, s-a intamplat. Bunatatea parintilor, dragostea lor pentru copilul care era diferit de ceilalti copii a luat-o pe drumul ratiunii. Forta lor fizica nu mai era pe masura puterii lui Sebastian. Si brusc, au simtit ca undeva, la mijlocul drumului dintre frica si rusine, speranta ca totusi fiul lor este un om sanatos la cap si ca nu are nevoie sa stea la un loc cu cei numiti simplu "nebuni", a murit.

Acum, el traieste intr-un Centru de Recuperare si Reabilitare Neuropsihica. De afara, pare un mic Rai. Case frumoase, moderne pentru cei internati acolo si care sufera de afectiuni psihice extrem de grave. Ei sunt bolnavi de foarte mult timp, iar din punct de vedere medical, sansa lor de a se vindeca este aproape nula. Pot spera insa la usoara ameliorare a starii lor de sanatate, sau la stoparea avansarii bolii. De partea cealalta a gardului, perpectiva asupra situatiei din sistemul de ingrijiri in domeniul sanatatii mintale se schimba.

Practica ne omoara

Teoretic, Romania dispune de mecanismele necesare prin care stigmatizarea de care parintii lui Sebastian au incercat sa il fereasca, sa fi fost combatuta. In cele peste 100 de sectii si spitale de psihiatrie administrate de Ministerul Sanatatii sau de Consiliile Judetene, in cele cateva Centre de Recuperare si Reabilitare concepute pentru cei grav bolnavi, ori in institutiile sanitare psihiatrice ale Ministerului Justitiei, exista, din nou teoretic, personalul necesar, cu calificarile adecvate si care dispune de posibilitatea efectuarii unor actiuni prin care sa educe atat familiile pacientilor, cat si comunitatile locale.

Incepand cu 2006, Ministerul Sanatatii dispune si de un plan de actiune solid, facut impreuna cu experti straini, prin care sistemul de ingrijiri medicale in domeniul sanatatii mintale sa fie substantial imbunatatit printr-o gama larga de masuri si cu fonduri de zeci de milioane de euro pe an.

Mai mult, tot in 2006, a fost creata o institutie speciala, numita Centrul National pentru Sanatate Mintala, care trebuia sa gestioneze implementarea acestui plan de actiune, sa conceapa programe de dezvoltare profesionala pentru psihiatrii din spitale si din centrele comunitare, sa genereze proiecte legislative si sa evalueze intreg sistemul de sanatate mintala.

O sperietoare numita Uniunea Europeana

Ce a generat aceasta minune birocratica? Si de ce, daca la nivel teoretic, lucrurile ar trebui sa functioneze, la nivel practic ele sunt impotmolite? In principal, raspunsul este piedica pe care Sanatatea Mintala o reprezenta pentru aderarea Romaniei la Uniunea Europeana.

Dupa ce in anul 2004, un imens scandal mediatic a fost generat de descoperirea unui lagar de concentrare deghizat in spital de psihiatrie, tot mai multe asemenea exemple au inceput sa iasa la suprafata. Era vorba, atunci, de Spitalul de psihiatrie de la Poiana Mare. Un loc sumbru, ai carui angajati locuiau aproape in totalitate in micile localitati rurale invecinate si a caror existenta depindea nu numai de banii primiti de la spital, ci si de hrana bolnavilor, de medicamentele pe care le revindeau, sau de pensiile pe care le incasau in numele celor internati.

In schimb, pacientii erau infometati, tinuti in incaperi fara incalzire, nu li se dadeau haine curate, iar cand deveneau violenti erau pur si simplu legati de paturi cu ce le cadea in mana angajatilor : de la funii, la lanturi. Cand pacientii au inceput sa moara pe capete si presa a aflat de cele 21 de astfel de decese, scandalul starnit a dus mai intai la inchiderea provizorie a spitalului si a generat cateva rapoarte extrem de nefavorabile Romaniei din partea expertilor UE. Mai ales ca in acest timp, in presa occidentala aparusera si alte reportaje despre gulagurile psihiatrice din Romania.

Vindecati din varful pixului

Guvernul social democrat, condus de Adrian Nastase, a initiat atunci o reforma in domeniul sanatatii mintale, care s-a soldat insa cu cateva probleme majore din punct de vedere legislativ. Concret, acei pacienti din spitalele psihiatrice, carora medicii le diagnosticasera afectiuni incurabile si incompatibile cu viata in societate erau considerati a fi totuna cu pacientii pentru care un handicap fizic produce o distanta similara fata de existenta normala.

• Din pacienti ai unor institutii medicale, care sufera de boli grave si cat se poate de reale, ei deveneau asistati social, buni de trimis in lume. Pentru ei au fost emise si planuri de vindecare si de reintegrare sociala. "Pe termen lung, institutiile cu un numar de peste 50 de asistati vor fi transformate treptat, scopul final fiind desfiintarea lor", spunea strategia guvernului Nastase, care a schimbat din condei diagnosticul catorva mii de oameni.

• Unele institutii medicale au trecut, ca urmare a acestei strategii, din administrarea Ministerului Sanatatii, la Ministerul Muncii si Protectiei Sociale. Insa dupa cum imi marturisea directorul unui Centru de Recuperare si Reabilitare Neuropsihica (CRRN) pentru copii, Vasile Pokorny, noile institutii finantatoare nu stiau cum sa managerieze problema: "La Oficiul pentru Protectia Copilului au crezut ca iau niste academicieni, dar, cand au vazut copii care se dau cu capul de pereti si fac pe ei, au vrut sa ii dea inapoi".
  

• Un alt CRRN, care tocmai fusese inaugurat in 2004, cu dotari de ultima generatie, in valoare de sapte milioane de dolari, nu a putut functiona normal decat noua zile. Pentru ca dupa aceasta perioada, schimbarile de la nivel legislativ l-au trecut din administrarea Ministerului Sanatatii la Consiliul Judetean, care nu a mai avut bani sa il sustina.
  

Si doar un dans pe sarma legalitatii, executat cu multe tertipuri financiare, i-a permis directoarei Mariana Savulescu sa mentina numarul medicilor angajati si sa nu trimita bolnavii din ingrijire printre cei care ii socotesc a fi undeva sub nivelul unor animale salbatice. "Daca ar fi sa respectam intru totul litera legii, ar insemna sa vindecam bolnavii din pix si nu cu diverse terapii sau medicamente. Dar boala nu asculta de ceea ce doresc politicienii", spune Savulescu. Dupa cativa ani in care a tot driblat piedicile birocratice, centrul condus de ea a revenit acolo de unde a fost mutat cu sase ani in urma si unde ii era locul: la Ministerul Sanatatii.

O noua terapie: investitia in caramizi

Greselile Romaniei in domeniul Sanatatii Mintale au fost sanctionate de Uniunea Europeana cu un steag galben, ceea ce impiedica procesul de aderare. Oficialii europeni au facut in acea vreme referiri directe la pericolul ca din cauza situatiei din spitalele de psihiatrie, data intrarii Romaniei in UE sa fie amanata. In 2006, un nou guvern, liberal-democrat, vine cu o noua strategie in domeniu, prezinta un plan de actiune multianual si infiinteaza Centrul National de Santate Mintala, ca si principal coordonator al reformei in acest domeniu.

Teama de a rata integrarea europeana era un stimulent excelent. Pana la jumatatea anului 2007, lucrurile pareau ca merg pe fagasul cel bun. Desi functiona doar cu o mana de oameni, Centrul National obtinuse peste 20 de milioane de euro pentru finantarea unor proiecte de reabilitare a cladirilor in care functionau institutiile psihiatrice si pentru cateva traininguri cu personalul medical din tara.

Urma ca dupa acest pas, sa mai vina alte investitii de zeci de milioane de euro in construirea unor noi centre de sanatate mintala, care sa deserveasca anumite comunitati, formarea profesionala a celor angajati acolo, traininguri pentru medicii de familie, astfel incat sa poata recunoaste mai repede problemele legate de sanatatea mintala, cat si pregatira managerilor de spitale de psihiatrie. Campaniile antistigma si programele de familiarizare a populatiei cu serviciile de ingrijiri medicale si de asistenta sociala erau si ele proiectate a se desfasura in intervalul 2006 - 2010.

Numai ca, la mijlocul anului 2007, Romania aderase deja la UE si steagul galben de pe domeniul Sanatatii Mintale era doar o amintire. Fara a mai presupunea o monitorizare atenta, finantarea reformei a incetat brusc si ea. De la sumele de sute de mii si milioane de euro prevazute in planul de actiune asumat de Ministerul Sanatatii, banii reali devenisera aproape inexistenti. Si problemele din sistem au reinceput sa apara. Pentru ca investitiile facute in cadrul vremelnicei reforme s-au limitat mai mult la caramizi si vopseluri, decat la investitii in dezvoltare profesionala si in programe cu impact social major. Pentru cele din urma nu au mai fost bani.

Iad cu repetitie

Spitalul e afara

Foto: AGERPRES

Asa se face ca scandalul de la spitalul de psihiatrie din Poiana Mare se repeta in anii 2005 si 2009, cand se inregistreaza noi decese, sunt descoperite noi abuzuri, cauzate insa de vechile metode de administrare. Acest gulag psihiatric fusese inchis doar pe hartie cu ocazia mediatizarii sale intense din timpul guvernarii social-democrate din 2004, pentru a fi redeschis la putin timp dupa linistirea apelor.

Cele mai recente cazuri dramatice inregistrate acolo sunt ale unui pacient gasit mort la 20 de kilometri de spital, mancat pe jumatate de animalele salbatice, precum si a unui alt bolnav, care a murit dupa ce a mancat din otrava destinata sobolanilor, aruncata pe jos, la intamplare.

La un alt spital, aflat la aproape 100 de kilometri de Bucuresti, Sapoca, pacientii care mureau erau tinuti in viata de directoarea institutiei. Miracolul se producea doar la nivelul actelor care justificau cheltuirea a sute de mii de dolari lunar pentru medicamente de ultima generatie. Si cum destinatarii erau decedati, ele ajungeau prin intermediul unei retele formate din personal medical, angajati ai unor companii farmaceutice si farmacisti, pe piata neagra.

Motivul: cine avea in familie un bolnav psihic si nu dorea sa il interneze, nu mai primea medicamentele gratis. Iar mecanismul macabru presupunea achizitionarea lor la preturi bune si mentinerea pacientului la domiciliu.

Numiri politice

Situatia pacientilor care sufera de boli psihice capata chiar accente comice atunci cand, dupa un curs de doua saptamani in management sanitar, fara a fi avut nicio alta experienta in domeniul sanatatii, ca sa nu mai vorbim de domeniul sanatatii mintale, un general de tancuri, ajunge din armata direct manager la un spital de boli psihice, din judetul Vrancea. Sandu Crintea avea insa meritul de a fi fost proaspat pensionar si membru al partidului de guvernamant.

Fostul manager nu avea acest amanunt in C.V. Contactat la vremea respectiva, generalul nu a comentat modul in care a reusit miraculos sa il intreaca in cadrul unui concurs pe cel care era director de 12 ani al acelui spital. Iar cand spunem miraculos, ne referim la faptul ca daca rezultatul initial al examenului de manager il dadea perdant pe general, o ora mai tarziu, comisia de examen a afisat o lista diferita, unde acesta era castigator. In Bucuresti, problema managementului spitalelor era una similara, si nu doar pentru cele axate pe sanatatea mintala. Cum se schimba guvernul, se schimba si managerul spitalului.

Probleme la Centru

Proiectul ambitios de reforma a sistemului de sanatate mintala pare in acest moment compromis in Romania. Conducerea Centrului National de Sanatate Mintala si-a dat demisia in bloc in 2008 . Blocajul financiar in care se ajunsese era dublat si de un blocaj legislativ, care punea acest centru in pozitia imposibila de a cere bani, fara a avea posibilitatea de a-i obtine. Iar institutia care putea obtine acesti bani, alta decat Centrul, nu avea legal dreptul de a-i cere.

"M-am gandit mult daca am facut bine, sau nu, cand am demisionat. In final, totul s-a redus la un raport pe care i l-am prezentat ministrului de la acea vreme, in care spuneam ce anume nu functioneaza, ce nu s-a facut, din ce cauza nu s-a facut si de ce anume mai este nevoie pentru a realiza obiectivele pe care le aveam in plan. Daca el rezolva aceste probleme si ne dadea finantare pentru programele Centrului, sau macar promova solutii prin care sa ne scoata din situatia in care legea ne impiedica sa obtinem finantari directe din alte surse decat bugetul de stat, atunci as fi ramas. Dar in conditiile de atunci, mi se parea ca noi, cei care lucram la Centru, ne tineam de promisiuni si ne faceam treaba, in timp ce la nivel politic eram ignorati", spune Mugur Ciumageanu, fost director al Centrului National pentru Santate Mintala.

Reformarea reformei

In anul 2008, structura care teoretic gestioneaza intreg sistemul de ingrijiri din domeniul sanatatii mintale, Centrul National pentru Sanatate Mintala, a fost reformata din temelii. Pe de o parte, s-au inlaturat barierele care adusesera institutia in situatia de a nu putea accesa direct finantari din fonduri europene sau din surse private, cum ar fi diverse proiecte de colaborare cu institutii similare din alte tari.

Pe de alta parte, din ce spune noua directoare a Centrului, Ileana Botezat Antonescu, in schema de personal au fost prevazute doar 15 posturi. Din care s-au scazut mai intai cinci, apoi trei nu s-au ocupat, iar in final au ramas numai cinci angajati. Iar ca bonus, guvernul roman a decis ca tot in atributiile Centrului sa intre si lupta antidrog. Astfel ca, acum, aceasta structura se numeste pompos Centrul National pentru Sanatate Mintala si Lupta Antidrog.

Paradoxal insa, lupta antistigma si campaniile de constientizare a populatiei in ceea ce priveste sanatatea mintala, nu pot intra, din motive foarte bune, in planul de actiune al centrului. "Nu sunt bani pentru campaniile antistigma si pentru campaniile de constientizare. Cine sa le plateasca? Acestea ar trebui facute de ONG-uri in principal", spune Ileana Botezat Antonescu.

Ceva s-a facut. Sau nu?

Cand vorbeste de realizarile Centrului National pentru Sanatate Mintala si Lupta Antidrog, Ileana Botezat Antonescu spune ca s-au realizat niste manuale de training pentru medicii de familie, astfel incat acestia sa identifice mai usor problemele de sanatate mintala si ca s-au organizat traininguri speciale cu personalul angajat in domeniul sanatatii mintale. S-a incercat chiar si schimbarea modului de a privi tratamentul bolilor mintale, prin crearea a peste 50 de centre de sanatate mintala, in cadrul carora functioneaza echipe mixte de psihiatri, psihologi si asistenti sociali.

Numai ca exista un amanunt extrem de important in aceasta problema. Centrele respective trebuiau realizate in interiorul comunitatilor din orase, pentru a degreva spitalele de psihiatrie, sau sectiile de psihiatrie de un numar important de pacienti, care ar fi urmat sa nu mai bata drumul pana unitatile spitalicesti.

Motivele erau atat de ordin psihologic, pentru ca un asemenea centru ar fi asigurat un confort psihic sporit pentru pacienti si pentru familiile lor, dar si de ordin economic, deoarece tratamentul ar fi fost mai ieftin. In realitate, 70% din aceste centre, care sunt raportate ca fiind terminate, au fost realizate tot in cadrul spitalelor de psihiatrie si a sectiilor de psihiatrie din spitalele judetene.

"Sunt doua motive pentru acest lucru. Noi a trebuit sa cerem spatii de la primariile oraselor respective. In unele locuri, ni se spunea ca nu exista alte spatii. In altele, primarii ne spuneau: <>", explica Ileana Botezat Antonescu.

Cercul stigmatizarii

Acest cerc vicios, in centru caruia se afla stigmatizarea celor care sufera de boli psihice, defineste, de fapt, sistemul de ingrijiri romanesc in domeniul sanatatii mintale. Un sistem in care campaniile antistigma practic nu exista, dar in care toata lumea se plange de stigmatizare. Iar cei care nu se plang, considera ca cea mai ieftina solutie de tratament in bolile psihice este sa incui pacientii intr-o casa din padure si sa arunci cheia. Problema este ca astfel de oameni ajung sa fie primari, sau parlamentari, sau membri ai guvernului, deoarece aceia care ii voteaza cred, la randul lor, acelasi lucru.

Parintii lui Sebastian nu se mai gandesc la ce anume ar fi putut face daca situatia din Romania era alta, daca spitalele de psihiatrie erau altfel, daca ei insisi nu ar fi fost cocosati de rusinea de a avea un copil bolnav. Daca nu ar fi primit, la randul lor, o educatiei care sa-i invete sa stea deoparte de cei carora "le-a sarit o doaga", pentru ca sunt periculosi.

Daca i-ar fi ajutat cineva atunci cand ei nu stiau unde sa caute ajutor. O viata de om nu ajunge pentru a gasi raspunsul la atatea intrebari. Il viziteaza din cand in cand in spitalul unde, probabil, va ramane internat pentru tot restul vietii. Este, totusi, copilul lor. Un copil despre care lumea stie prea putin si, in consecinta, din a carui poveste nimeni nu poate sa fi invatat nimic. In Romania, bolnavii psihici raman nebuni. Ei sunt doar niste cifre intr-un munte de acte, strategii si planuri de actiune.

Nota: Razvan Mihai Vintilescu - bursier al Centrului Carter