Articolul domnului Matei Visniec despre "bufonul Celine" are meritul sa aduca in atentia opiniei publice din Romania o disputa franceza cu extrem de interesante ramificatii politico-intelectuale. In paranteza fie spus, inteleg intrucatva cenzurarea lui Celine, dar nu inteleg de ce un apostol al violentei ca Frantz Fanon ramane nestingherit pe lista scriitorilor celebrati anul acesta in Franta.
Or, mi se pare mie caFranta da adesea dovada de o anumita miopie complice cand e vorba de scriitori angajati la stanga, si se revolta doar cand este vorba de scriitori de dreapta (uneori justificat, alteori nu). Domnul Visniec intuieste perfect aceasta problema, dat fiind ca isi conclude articolul cu urmatoarele fraze:
"In aceasta logica, intr-adevar, Europa de rasarit ar trebui si ea sa protesteze vehement de fiecare data cind va fi celebrat in Franta un scriitor care a avut simpatii comuniste (incepind cu Jean-Paul Sartre).
Intrucit, nu-i asa, toti intelectalii care au acordat, in Vest, credit moral comunismului au contribuit indirect la imensa drama a comunismului de stat din Est, utopie singeroasa soldata cu moartea a cel putin o suta de milioane de persoane (cifra avansata in Cartea Neagra a Comunismului aparuta de altfel in 1997 chiar in Franta)".
Da, este absolut corect. Europa de Est ar trebui sa reactioneze mai vehement in cazul unui Jean-Paul Sartre, de exemplu.
As vrea asadar sa reiau aici un articol de-al meu mai vechi, scris in urma cu aproape doi ani si publicat in 2010 in revistaApozitiadin Munchen cu ocazia a 30 de ani de la moartea lui Sartre (impliniti anul trecut), dar care in ciuda "vechimii" sale isi pastreaza actualitatea in situatia de fata.
Asadar, de ce au un Celine si un Heidegger viata asa de grea in Franta, dar nu un "mascarici" politico- intelectual ca Sartre?
Redau in continuare textul articolului din 2010:
Treizeci de ani dupa Sartre
Pe 15 aprilie 2010 se vor implini 30 de ani de la moartea lui Jean-Paul Sartre.
E de asteptat ca in onoarea acestui eveniment sa se desfasoare o serie intreaga de manifestari, sa le zicem omagiale: prezentari si colocvii stiintifice, lansari de noi carti pe tema existentialismului, editoriale inLiberation,L'HumanitesauLe Monde Diplomatique, etc.
De la Estul la Vestul planetei, din Stanford pina la Beijing via Paris (Munchen si Bucuresti nu vor lipsi probabil nici ele de pe aceasta ruta), intelectualii secolului XXI vor fi fara indoiala rasfatati cu o pletora de hagiografie sartriana.
Ni se va reaminti in mod sigur ca, desi provenit dintr-o familie burgheza pariziana, Sartre s-a dezis foarte repede de propria-i clasa sociala pentru a trece in apararea celor napastuiti.
Vom invata din nou despre perioada sa de tinerete la Ecole Normale Superieure in Paris, despre relatia sa cu Simone de Beauvoir, despre cariera sa didactica in varii licee pariziene si de provincie, si despre bursa la Berlin care i-a permis sa audieze cursurile lui Husserl si Heidegger. Dar Germania a fost si locul in care Sartre a fost prizonier de razboi timp de un an, pana in 1941. Sigur ca Sartre nu s-a implicat foarte mult in politica inainte de 1945, limitandu-se mai degraba la aluzii politice in scrierile sale literare si filozofice (La Nausee, Les Mouches,L'Etre et le Neant), dar asta nu are importanta pentru ca, nu-i asa, atitudinea sa postbelica a compensat cu mult aceasta deficienta.
Ca est-europeni, vom fi indemnati sa nu fim prea duri cu filozoful francez care, desi a avut inclinatii marxiste, a condamnat imediat invazia sovietica a Ungariei si Cehoslovaciei, pentru ca mai apoi sa se indeparteze de Partidul Comunist Francez. Sa nu ne inselam, ni se va spune din nou, Sartre a fost de fapt un martir al luptei pentru libertate, drept dovada atentatul pus la cale impotriva sa in 1952 de catre inamicii independentei Algeriei.
Si ce proba de integritate mai graitoare decat refuzul sau de a accepta premiul Nobel in 1964 pentru ca nu dorea sa se transforme din scriitor intr-o "institutie"! La inmormantarea sa in cimitirul Montparnasse, inmormantare la care participasera zeci de mii de oameni, era insa evident ca Sartre devenise deja o "institutie".
Bineinteles, evenimentul merita sa fie rememorat. Personal, insa, imi permit sa cred ca data de 15 aprilie de anul viitor (n.n. 2010) ar trebui sa invite nu doar la discursuri elogioase in ambasade si universitati, ci si la o reflectie critica asupra "institutiei" Jean-Paul Sartre.Spus intr-o maniera poate putin dura dar absolut necesara, problema care se pune in opinia mea la 30 de ani dupa Sartre se poate rezuma in felul urmator: asa cum a existat un proces al nazismului, si mai tarziu un cvasi-proces intelectual al lui Martin Heidegger, de ce nu poate exista un proces al comunismului (unul real!) si o discutie cinstita pe tema lui Jean-Paul Sartre?
Procesul Heidegger
Cateva explicatii sunt necesare in aceasta privinta.
Despre procesul de la Nurnberg din 1945-1946, opinia publica de la noi stie suficient de mult pentru a nu intra aici in detalii. "Chestiunea Heidegger" este si ea relativ cunoscuta in lumea academica, dar a fost mai putin mediatizata pentru publicul larg. Sa reamintim pe scurt datele problemei. Scandalul Heidegger a inceput dupa publicarea cartii lui Victor Farias cu titlulHeidegger si nazismulin 1987.
Se stia deja ca in 1933, dupa venirea la putere a lui Adolf Hitler, Heidegger se inscrisese in partidul national-socialist (NSDAP). Neglijenta sau pur mecanism de auto-aparare, s-a putut spune pentru o vreme pentru a-l scuza pe filozoful german. Insa cartea lui Farias venea cu detalii mult mai numeroase si mai jenante despre relatia lui Heidegger cu nazismul. De exemplu, cum se face ca in 1933 Heidegger a scris un raport in care practic il turna pe colegul sau de serviciu Baumgarten pe motiv ca era evreu, avea opinii politice "nesanatoase" (liberal-democrate), si era pe deasupra prieten cu Max Weber? Mai mult, de ce Heidegger nu a comentat in nici un fel afirmatiile rasiste ale fostei sale sotii, Elfriede Heidegger-Petri, dintr-un articol din 1935 care vorbea despre "femeia germana" ca garantoare a puritatii rasei germane? De ce Heidegger nu a facut nimic atunci cand lui Husserl, fostului sau profesor, i-a fost interzis sa predea din cauza ca era evreu? Cum se face ca Heidegger si-a platit mereu cu constiinciozitate cotizatia la NSDAP pana in 1945? Si in fine, de ce nici macar dupa razboi Heidegger nu a dat nici cel mai mic semn de regret fata de relatiile sale cu regimul nazist?
Evident, acuzatiile de "calomnie", "impostura", "ignoranta" sau "rea vointa" au aparut imediat la adresa lui Victor Farias.
Cum isi "permitea" acest ilustru necunoscut, un "biet" reporter chilian, sa ii pateze memoria regelui neincoronat al filozofiei? Si totusi, dincolo de aceasta isterie, sa-i zicem negationista, cercurile academice occidentale incepeau incet-incet sa accepte ca Martin Heidegger avea si o fata ascunsa care nu-i facea intocmai onoare autorului capodoperei Fiinta si timp.
La urma urmei, cineva poate fi, din pacate, geniu sicolaborator, filozof sicanalie.
Cazul Heidegger vs. Absenta unui "caz Sartre"
Trebuie reamintit aici ca alaturi de Jean Beaufret si Hannah Arendt, Sartre a fost unul dintre cei mai infocati aparatori ai reputatiei colegului sau de breasla imediat dupa razboi (asta in ciuda divergentelor lor de opinie politica), cand Heidegger se retrasese in apropierea castelului Wildenstein, departe de lumea academica germana care incepea deja sa-l acuze.
Dar pentru erorile sale, Heidegger a trebuit cel putin sa treaca prin fata unei comisii de de-nazificare si mai tarziu, dupa moartea sa, prin scandalul provocat de cartea lui Farias, pe cand Sartre, care are de asemenea un bagaj ideologic si politic destul de incarcat, a fost rareori criticat pe baza acelorasi criterii etice.
Da, au existat cateva carti (de exemplu cartea lui Bernard-Henri Levy,Le Siecle de Sartre) care au mentionat "zonele de umbra" din viata si cariera filozofului, dar care in nici un caz nu au intentat un veritabil "proces" impotriva lui Sartre.
Sigur, pentru faptul ca dupa razboi devenise un aparator fervent al comunismului, Sartre avea scuza ca o mare parte a intelighentiei franceze era de extrema stanga. Da, este un argument plauzibil, tinand cont de climatul intelectual francez din acea epoca in care se credea cu naivitate ca singura alternativa reala la fascism (sau gaullism) era comunismul. In plus, ni se va repeta pentru a mia oara ca Sartre nu a fost niciodata un membru al Partidului Comunist Francez.
Cu toate acestea, de foarte multe ori,Sartre a conferit comunismului mai multa legitimitate tocmai prin faptul ca, nefiind membru de partid, putea sa se prezinte ca o voce neutra.Dar aceasta neutralitate a disparut miraculos in 1951, de exemplu, cand Albert Camus a condamnat mitologia revolutionara comunista inOmul revoltat, ceea ce l-a facut pe Sartre sa discrediteze cartea lui Camus prin toate mijloacele pe care le avea la indemana.
Sigur ca, desi la inceput refuzase sa admita existenta Marii Epurari din perioada stalinista, Sartre si-a schimbat parerea dupa moartea "tatucului" in martie 1953. Dar din nou, asta nu l-a impiedicat sa declare in revistaLes Temps Modernesdin aprilie 1953 ca "un anti-comunist e un caine" (Un anti-communiste est un chien. Je ne sors pas de la, je n'en sortirai plus jamais). Mai mult, in 1954 a vizitat URSS-ul, care i-a prilejuit printre altele si o aventura cu traducatoarea (si agenta KGB) Lena Zonina. In 1955 urmeaza o vizita intr-o alta tara comunista pe care Sartre o admira. Evident, motivul principal al acestei admiratii era Mao Te-Tung care, dupa cum credea probabil Sartre, facea dintr-o cu totul alta categorie de conducatori decat Stalin.
De altfel, ceva mai tarziu, in 1970, Sartre avea sa fie arestat in Franta pentru ca distribuia ziarul maoistLa Cause du peuplepe strazile Parisului. Dar inainte de acest incident, Sartre mai vizitase si Cuba unde a avut ocazia sa-i intalneasca pe Fidel Castro si Che Guevarra.
Asadar, Sartre devenise deja un superstar al intelighentiei mondiale de stanga, primit de mai toti liderii comunisti ai lumii, si in acest context, refuzul sau de a accepta premiul Nobel pentru ca nu dorea "sa fie transformat in institutie" nu poate decat sa surpinda. Daca Sartre nu se considera o "institutie", de ce a acceptat insa sa fie unul dintre directorii Tribunalului International pentru Crime de Razboi creat de Bertrand Russell in 1967 pentru a judeca comportamentul militarilor americani din Indochina? De altfel, si in cazul razboiului din Vietnam, Sartre a dat inca o data dovada de incoerenta logica, declarand ca crimele comunistilor vietnamezi impotriva civililor nu pot fi puse pe acelasi plan cu crimele soldatilor americani.
Cu alte cuvine, nu violenta "alor nostri" e problema, caci ea este scuzabila (de ce oare?), ci doar violenta "celorlalti", a imperialistilor. Si in viziunea lui Sartre, imperialismul nu putea fi decat american, desi insusi Sartre vizitase deja doua imperii comuniste, China si Rusia. Cum ar fi putut Sartre sa gandeasca altfel cand tot el, in prefata cartiiBlestematii pamantuluia lui Frantz Fanon din 1961, ii incita pe locuitorii Africii si Asiei sa ii ucida fara nici o retinere pe colonistii europeni? Citat din prefata lui Sartre: "Din primele zile ale revoltei trebuie sa ucideti, pentru ca prin uciderea unui european dati doua dintr-o lovitura: distrugeti pe cel care oprima si il eliberati pe oprimat".
Nimeni nu contesta greselileimenseale europenilor din colonii, incepand cu existenta in sine a coloniilor, dar faptul ca un filozof poate incita la masacru este o chestiune de un alt ordin.Pana la sfarsitul vietii sale, Sartre pare sa nu fi fost deranjat deloc de violenta, atata timp cat aceasta era "revolutionara" si provocata de "ai nostri", "cei oprimati" - dovada si faptul ca in 1974 l-a vizitat pe teroristul german Andreas Baader, unul din liderii grupului comunist paramilitarRote Armee Fraktion.
Lista acestor abuzuri morale si intelectuale ale lui Sartre este mult mai lunga, dar e de preferat sa ne oprim aici.
Concluzie
Ce diferenta majora exista deci intre un Heidegger turnator si antisemit, si un Sartre care, pana la moartea sa in 1980, nu si-a dat seama in totalitate de erorile majore ale comunismului si nu a incetat sa fie un apostol al violentei de clasa impotriva "burgheziei" si a "imperialistilor"?Diferentele nu sunt decat de forma sau circumstanta, dar nu de esenta.
Da, este adevarat ca uneori Sartre si-a schimbat parerea, dar ce rost are o spovedanie partiala, urmata de greseli si mai mari?
Evident ca in Romania s-ar putea spune ca nu avem dreptul sa condamnam intelectuali straini atat timp cat nu am terminat curatenia in propria casa. Fals. Ceea ce conteaza este sa se faca curateniepeste tot, si in casa, dar si pe strada de afara.
Mai merita Sartre sa fie predat in scolile romanesti, germane, franceze sau americane? Probabil ca da, dar fara menajamente in privinta opiniilor sale politice. A-l preda pe Sartre doar prinLa Nauseesi a uita de erorile sale este, dupa parerea mea, o crima intelectuala.
Ar fi probabil mult mai util sa il studiem pe Raymond Aron, fost coleg cu Sartre la Ecole Normale Superieure (un dicton francez spune ca in perioada aceea era "mai bine sa gresesti cu Sartre decat sa ai dreptate cu Raymond Aron"), dar aceasta este o cu totul alta chestiune. Merita 15 aprilie sa fie rememorat? Sigur ca da, dar nucomemoratla modul pompos si hagiografic.
In locul discursurilor sforaitoare despre geniul sartrian, poate ca ar fi cazul sa incepem discutia despre Sartre cu un moment de reculegere in memoria victimelor comunismului.
