Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Auspiciile dictaturii lui Antonio Salazar

de Ronald N. Popescu     Contributors.ro
Luni, 27 iulie 2015, 17:47 Actualitate | Cultură

Ronald N Popescu
Foto: Arhiva personala

Luni, 27 iulie 2015, se împlinesc 45 de ani de la decesul lui António de Oliveira Salazar. Fondator și președinte al partidului Uniunea Națională. Salazar a înființat partidul “Estado Novo”, care a condus regimul dictatorial de extremă dreaptă din Portugalia în perioada 1932 – 1974.

Datorită rolului pe care l-a avut în viaţa publică portugheză şi meritului său academic, Salazar a fost unic dntre “marii dictatori” ai secolului al XX-lea în Europa. Aceste calităţi s-au manifestat și ca o consecință a unui spirit de conducător erudit. Acesta a crescut în băncile Universităţii din Coimbra, Salazar – ca un actor politic ambițios – a reuşit să-şi facă simţită prezenţa încă din anul 1926, prin marca catolică a politicii sale în contextul Primei Republici Portugheze. În acel an, armata a răsturnat regimul şi căuta să angajeze o echipă de experți civili pentru a ajuta finanțele și viața economică portugheză, prin urmare să ajute la elaborarea de noi instituții politice. Salazar a profitat din plin de noua situație. În 1928, la vârsta de treizeci și nouă de ani, el devine “dictator financiar” al țării, preia Ministerului de Finanțe, iar patru ani mai târziu se mută în Palatul São Bento, este numit președinte al Consiliului de Miniștri şi îşi menţine această poziţie pentru următorii treizeci și șase ani.1

António de Oliveira Salazar, a fost ”un copil târziu” pentru părinții săi, fiind ultimul născut în familia sa, de asemenea, situația financiară a familiei sale i-a conferit micului Salazar o educație aleasă, la fel cum beneficiaseră și surorile sale mai mari, elemente ce vor cântări decisiv în viitor pentru acesta.2

În perioada resepctivă seminariile teologice din Portugalia se propuneau pentru majoritatea copiilor ca al doilea ciclu de învăţământ. Se presupunea că dacă aceştia sunt educaţia şi formaţi în cadrul bisericii, după absolvire rămâneau la profesia de preot. La sfârşitul secolului XIX, în Portugalia erau undeva la 2000 de seminarii, însă nu erau mai mult de 110 absolvenți pe an, un număr insuficient pentru a acoperi necesitățile metropolitane ale Portugaliei, fără să se ia în considerare şi imperiul colonial al țării.3. Biserica a fost, așadar, un agent de mobilitate socială, seminariile au reprezentat un mod de a recompensa meritul academic, cu o carieră de preoţie ce dura fără îndoială pe tot parcursul vieţii şi cu un salariu garantat de către stat, viaţa în cadrul Bisericii devenea o ramură a serviciului public. Datorită oportunităţii de a escalada pe plan social şi graţie educaţiei primită la seminar, Salazar a decis să plece din sânul confortabil din Vimiero şi să înceapă seminarul în anul 1900 în capitala districtului, Viseu.

Într-un discurs istoric care iese din tiparul convențional al intervențiilor sale, din 1935, Salazar, adresându-se unei audiențe formate din clasa muncitoare, a vorbit despre importanța educației și, pe scurt, despre experiențele sale, adăugând de notă reprezentativă pentru deciziile pe care le va lua în viitor: “Eu sunt fiul unei familii foarte sărace. Rudele mele, toate acestea sunt sărace, sunt încă în satul meu, muncesc pământul, săpându-l şi udându-l. Nu am făcut nimic, și nu voi face nimic, pentru a-i lua de acolo, din mediul lor, unde ei sunt la fel de utile Națiunii la fel cum sunt eu la guvernare. Încă de când eram copil mi-am dorit să studiez, dar nu am avut mijloace. Părinţii mei au crezut că vor găsi un loc pentru mine în comerțul cu amănuntul. Dacă ar fi mers mai departe cu această idee, astăzi m-aş fi ocupat de un mic magazin, în satul meu… Nașul meu, cu toate acestea, a venit în salvarea mea, și a fost capabil să mă plaseze într-un seminar. Am terminat seminarul, ceea ce mi-a permis să ajung la Universitate. Și m-am dus la Coimbra. Muncind şi învăţându-i pe alţii, am crescut în grad. Apoi am devenit lector [...] Dar cât de multe minți au fost de un real folos, printre cei de vârsta mea, care au pierdut sau nu au fost întrebuinţaţi?”4

În Viseu adolescentului Salazar a mers pe drumul care avea să îi ofere în primă instanță recunoașterea academică. Cursantul Salazar avea să se desfășoare ca un individ conformist, finalizându-și primul ciclul de pregătire în 1905. Salazar a terminat cursul de teologie în 1908, ca șef de promoție, cu o medie de șaisprezece din douăzeci. Una dintre cele mai vechi scrieri ale sale, ce datează din anii terminali de seminar, se numește “Rugăciunea: eficiența și condițiile“, și este o reflecție pe capitole șase și șapte din Evanghelia după Matei5.

Scrisă la câteva săptămâni după asasinarea regelui Carlos și a fiului său cel mare, Prințul Luis Filipe, meditația asupra puterii rugăciunii comporta un discurs apocaliptic: “Uită-Te Doamne, [...], la ei fiii întunericului, care, se pare că alungă fiii luminii…! Uită-te la Patrie, care expiră; să te uiţi la agonia din Portugalia! [...] Ia aminte, Doamne, rugăciunile pentru așa de multe suflete care sunt dragi pentru tine, ascultă strigătul lor îndurerat, motivul lor fervent, care urcă la tronul tău, din toată inima portugheză ce strigă: “Doamne! Doamne! Salvează Portugalia!”6

La încheierea studiilor teologice Salazar a primit ordine minore. El ne având vârsta necesară pentru a fi hirotonit pe deplin – el nu a putut să ţină slujba Sfintelor Taine – era totuşi numit de către cetăţenii din satul său natal ‚Părintele Slazar’. Mai departe, acesta avea să își aplece atenția asupra componentei romantice a vieții sale; nu se poate spune cu siguranţă dacă timpul petrecut cu Felismina de Oliveira sau cu alte femei a reprezentat factorul motivant în pierderea vocaţie preoţeşti. Oricare ar fi fost motivele pentru renunţarea la preoție, un lucru se poate spune clar despre Salazar, şi anume că a rămas recunoscător tutorilor săi de la seminarul din Viseu.7 Fondul educaţional cleric al lui Salazar era destul de vizibil în orice contact social al său. Eticheta de seminarist, cu toate că era motivul principal al criticii lui Salazar, devenea un calificativ de care el nu s-a descotorosit vreodată.8

Salazar şi-a început studiile universitar în toamna anului 1910. Când a sosit în unica universitate din Portugalia, în Coimbra, el era mult mai în vârstă decât colegii săi contemporani, cu idei politice emergente – multe dintre ele de natură reformistă – și, de asemenea, cu o credință puternică și o dorință clară a succesului. În perioada aceea la Coimbra erau mai puţin de cinci sute de studenţi înregistraţi la cursurile universităţii, creându-se astfel o elită foarte redusă în comparaţie cu populaţia țării, şi astfel i se garanta un rol important în viața politică viitoare din Portugalia. Toţi studenţii se cunoşteau reciproc şi prietenia dintre ei avea să dăinuie toată viaţa, astfel relaţiile consolidate acolo aveau să aibă incidență pentru aceștia în carierele lor. Timpul petrecut de către Salazar în Coimbra avea să fie nu doar o ascensiune rapidă în ierarhia universitară, dar avea să fie mult mai mult decât atât, deoarece, la 5 octombrie 1910, monarhia portugheză a fost răsturnata şi a fost declarată Republica de Lisabona. Tânărul monarh Maneul al II-lea – ce a fost martor cu doi ani în urmă la asasinarea tatălui şi fratelui său mai mare şi carea avea ca strămoş direct pe primul domnitor al ţării, Afonso Henriques – a fost forțat să plece din Portugalia şi să nu se mai întoarcă niciodată.9

Acesta întâmplări nu au venit neapărat sub forma unei surprize, ci pur şi simplu constituţia portugheză proclamată în secolul al XIX-lea a început să îşi piardă sprijinul în rândul populaţiei. Portugalia devenise în mare parte de necontrolat, având în vedere certurile şi motivaţiile personale dintre cele două mari partide politice, precum şi clivajul dintre clasa politică din Lisabona şi nevoile cetățenilor portughezi – iar cetăţenii ce se aflau în afara acestei pături social-politice erau deconectați de la jocul politic, neavând orice fel de rol participativ la jocul poltic. Dacă ar fi existat vreun aranjament politic, acesta era stabilit în tabăra republicană. Într-o ultimă încercare de a revitaliza regimul aflat în dificultate, permițând o reconstrucție a părților care ar putea garanta o anumită stabilitate, Don Carlos a permis prim-ministrului său João Franco de a guverna “în dictatură”. “Joâo Franco cere Regelui dizolvarea Parlamentului şi adevărata dictatură începe. Dar şefii revoluţiei sunt purtaţi pe braţe de o mulţime fanatizată. Actele de curaj din incinta Parlamentului dezlănţuie un entuziasm fără pereche. Numele tribunului e rostit ca o incantaţie. Stradă e în delir, iar republicanii şi progresiştii disidenţi ai lui Alpoim, hotărăsc că a sosit momentul să proclame făţiş revolta.10

Temându-se că Franco ar putea reuşi, cu binecuvântarea regelui, atât în crearea unui nou partid cât și în reformarea vieții politice, cele două partide politice „dinastice” s-au opus guvernului. Carlos a crezut că el ar putea merge pe deasupra acestei probleme, dar eșuarea sa s-a materializat și în tributul ce a presupus viața sa şi cea a primului său născut. Acum tot ce putea face Don Manuel al II-lea era să strângă în jurul său facţiunile politice şi prin dorinţa sa naivă de a salva monarhia.

Dacă în cazul căderii monarhiei, acest fapt nu a fost ceva neapărat neașteptat, ceea ce a înlocuit-o avea să vină că un şoc pentru majoritatea populaţiei.În timp ce din punct de vedere financiar și economic aveau o etică ortodoxă și, fără îndoială, un sentiment naționalist privind apărarea imperiului colonial al Portugaliei, liderii republicani cei mai importanţi s-au fost cufundat într-un anticlericalism virulent. Ura lor pentru Biserică venea într-o dramatică contradicție cu importanța instituției reale ce primit timp de un deceniu atacuri persistente venite din partea monarhiei liberale. Republicanii au văzut Biserica, ca parte a întregului ce tocmai fusese răsturnat, un aliat al monarhiei și, astfel, un inamic politic, al cărui puternic arsenal era compus din arme de natură materială cât și cele de natură ideologică. Conform republicanilor, ţelul Bisericii era de a muşamaliza revoluţia în faţa poporului portughez şi de a nu-i elibera de sub autoritatea iezuită în ceea ce priveşte modul de gândire încurajat. Răsturnarea monarhiei a fost relativ facilă ca proces, însă preocuparea pentru problema Bisericii care, conform republicanilor îşi dorea să conducă ţara ajungând la putere, nu putea fi aşa de uşor deconsolidată. Biserica nu a respins regimul republican şi niciunul dintre liderilor săi nu a vorbit vreodată deschis împotriva acestuia. Treptat a început să afirme prerogativa republicană, iar adepții Bisericii au început să se mobilizeze în apărarea sa. Ei au fost ajutați de către Papa Pius al X-lea, care, ca răspuns la protestul republican portughez împotriva sorţii Bisericii, a emis o scrisoare solemnă clerului catolic, înfiinţându-se astfel Jamdudum in Lusitania. Acţiunile timpurii în viaţa publică ale lui Salazar au ţinut de această mobilizare religioasă.11

Ascensiunea politică

Este interesantă comparaţia lui Salazar cu liderul luminat al republicanilor, omul care va domina politica portugheză între anii 1910 și 1917: Afonso Costa. Ambii, provinciali, au fost modelaţi de experienţele trăite în Coimbra, unde au început să se implice în politică şi au demonstrat de ce sunt în stare din punct de vedere al abilităţilor intelectuale. Cu toate acestea, opiniile lor politice, de îndată ce şi-au încheiat studiile, au fost pe culmi diferite. Pentru Costa, privilegiile sociale (clasele) trebuia să fie distruse, în scopul de a face loc pentru talent; pentru Salazar, produs al unei generații mai târzii, ordinea era necesară pentru că talentul adevărat să fie recunoscut în mod corespunzător.12

„Lupta lui Sidonio Paes împotriva partidelor politice începe într-un chip foarte original; redă vechiului partid monarhist toată libertatea în alegeri, şi, pentru întâia oară de la declararea republicii, sunt aleşi un număr destul de mare de deputaţi monarhişti. Paes, văzând că i se refuză colaborarea grupărilor republicane, încearcă să dobândească o minoritate conservatoare, a cărei simpatie s-o cucerească treptat. Minoritatea conservatoare nu putea fi dată decât de monarhişti. Dar monarhismul din 1918 nu mai semăna cu vechile partide de guvernământ din vremea lui Don Carlos.”13

De la sosirea sa la Universitatea din Coimbra și, probabil, încă sub influența experienței sale ca educator, Salazar s-a înmatriculat ca student la arte; cu toate acestea el şi-a schimbat rapid specializarea, fiind student la drept. Nu după mult timp, s-a alăturat formaţiunii Centro Academico de Democracia Crista (CADC, Centrul Academic Creştin-Democrat), o mișcare cu o vechime de un deceniu la ora respectivă, concepută pentru a susține principiile politice și sociale ale lui Leo al XII-lea. În sânul său, Salazar şi-a găsit majoritatea prieteniilor săi de la universitate, mai ales un preot din provincia Minho, în nord-vestul Portugalia, care a urmat calea academică inversă lui Salazar, trecând de la drept la arte: Manuel Cerejeira. Cerejeira avea să crească destul de rapid în ierarhia bisericii, devenind în 1929 Patriarh al Lisabonei, capul Biserica Portugheze. În 1912 Cerejeira a fondat un ziar – O Imparcial – ce a fost conceput pentru a lovi anticlericalismul răspândit în Universitate. Salazar, care a contribuit în mod regulat la O Imparcial, a intuit că în intersul său era dea nu confunda apărarea religiei cu cea a monarhiei, rămânând loial neutralităţii Bisericii privind problema regimului. Pentru politica promovată ulterior de acesta, nu avea importanță dacă Portugalia era republică sau monarhie, ceea ce a conta era raportul regimului cu Biserica. Salazar, care s-a semnat în articolele sale cu pseudonimul de Alves da Silva, aborda, de asemenea, aspecte ale reformei educaționale și viața universitară.14

Articolele O Imparcial sunt, din punct de vedere stilistic, remarcabile. Proza este uneori şovăielnică, lamentând sub ​​imagini agricole, având o structură a frazelor destul de complicată și cu încercările constante de a dovedi erudiție. La 14 martie 1912, într-o piesă intitulată “Tritezas que pagam dividas” (Dezamăgirile ce achită datoriile) Salazar contrastează principiile înalte și o viziune clară a lui Leon al XIII-lea și astfel, idealurile care au raliat CADC, la realitatea Portugaliei conduse de republicani: „Atunci când contemplarea în lumina acestor principii înalte, situația actuală din țara noastră nu încurajează reverie sau nu retrăieşte în sufletul patriotic de frământări impetuoase, care, în traiectoria olimpică a rasei noastre, a creat demonstrații elocvente de o calitate epică. [...] Portugalia este, în acest moment un cataclism în mișcare. Ne vom trezi? Ne vom salva pe noi înșine? Acest lucru este mare, necunoscutul extraordinar viitor, ale cărui responsabilități – toate! – Aparțin tiranilor cu lipsa direcţiei care, cu mânecile suflecate, doresc să taie brațele cele mai viguroase ale sufletului portughez, și să-l arunce apoi în groapă comună în care națiunile rănite și muribunde se descompun!15

La puțină vreme după, abordând discuţia despre educație în Portugalia, Salazar s-a plâns din nou de succesiunea reformelor din învățământ, modificate constant în ţară şi fără să aibă un efect concret: nu poate exista câştig din schimbarea constantă şi dacă omul nu este el însuși reformat, susţinea Salazar, în plus, omul nu poate fi schimbat prin decret. El trebuie condus în direcţia recunoaşterii lacunelor şi greşelilor din educaţia sa si sa fie încurajat să şi le rectifice. “Educaţia este un mod de a oferi Lui Dumnezeu buni creștini, de a oferi societăţii cetăţeni utili, de a oferi familiilor ode de iubire și tați exemplari.16

CADC i-a dăruit lui Salazar platforma in care avea să-şi exercite prima declaraţie publică detaliată cu privire la afacerile politice. La data de 8 decembrie 1912, Salazar a vorbit la sesiunea ce avea să marcheze deschiderea activităților Centrului pentru anul universitar. Folosind un dispozitiv ce avea sa devină comun în arsenalul său retoric și juridic, Salazar şi-a pornit discursul de jos în sus, concentrându-se, pe rând, asupra individului, familiei, și în cele din urmă pe țara în sine. Omul stătea la baza societății, precum și familiq, aceasta constituind principala si cea mai importantă sursă în educaţia şi formarea unui individ. Familia reprezenta, pentru Salazar, “celula socială a cărei stabilitate și rezistență reprezenta o condiție esențială pentru progres17, și de apărarea acestei instituţii era de un ordin imperativ pentru stat.

Vitalitatea CADC a fost unul dintre multele semne cum că Republica, cu toate ca a fost stabilizată din punct de vedere politic, începuse să piardă teren față de viitoarea elită guvernantă din Portugalia. În fața naturii sumbre și a diviziuni politice republicane, tineretul educat al tarii a început sa găsească noi alternative. Printre aceste fenomene noi, CADC avea sa iasă in evidență datorită asocierii sale cu Salazar, dar în ceea ce priveşte impactul general asupra generaţiei de după 1910, CADC va fi depăşit de către Integralismo Lusitano (Integralismul lusitan). Două noi mişcări politice şi spirituale luaseră fiinţă între timp: Integralismo Lusitano şi Centrul Catolic. Mişcări de o considerabilă importanţă, nu numai pentru înţelegerea momentului istoric al lui Sidonio Paes, dar chiar pentru identificarea fenomenului salazarian.18 Aceasta a fost o ramură a mișcării monarhiste portugheze ce a împrumutat foarte multe elemente de metodica si inspiraţie de la Action Francaise a lui Charles Maurras. Ca și modelul francez, Integralismo Lusitano se mândrea cu priceperea sa intelectuală, liderul său fiind determinat să învingă Republica și alți concurenți în domeniul ideilor. Numele formaţiunii a fost creat de către Luis de Almeida Braga, un student al Universităţii din Coimbra, care şi-a întrerupt studiile pentru a se alătura liderului monarhist exilat, Paiva Couceiro, în provincia spaniola Galiția si care avea sa participe incursiune militară eșuata în anul 1911. Viața sa in exil l-a dus în Belgia, unde Almeida Braga a fondat o glosa portugheza, Alma Lusitana (Sufletul lusitan), în care a început să-şi schițeze punctul de vedere. Cum Portugalia se apropia cu pași mărunţi de conflictul european ce începuse în 1914, iar baza formaţiunii Integralismo Lusitano se sprijinea pe etosului republican predominant, după cum spunea şi – eventualul succesor al lui Salazar – Marcelo Caetano: „Cei tineri, lipsiţi de experienţă, resping empirismul. Odată ce inteligența lor se deschide până la lumea ideilor, le place să achiziționeze cu certitudini care rezultă din gândirea rațională, sau ce sunt deja împământenite in ea; ei doresc să fie în măsură să structureze argumente fără defecte si au nevoie de siguranța unei doctrine bine structurate.19



Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
















[P] ​Accepta provocarea unui business fara hartii! E mai simplu decat crezi               

Activitatile noastre zilnice sunt din ce in ce mai orientate catre mediul electronic si online. Traim intr-un ritm care ne-a impus sa adoptam solutii eficiente si sigure pentru a plati facturi si taxe, a face cumparaturi, a verifica soldurile bancare, etc. Este o practica pe care am ales-o din dorinta de a simplifica lucrurile si pe care multi dintre noi ne dorim sa o regasim si in viata profesionala, unde cautam solutii pentru a depasi constrangerile de timp si spatiu atunci cand trebuie sa obtinem  o aprobare, sa  semnam rapid un contract sau sa accesam un document de la distanta.
1034 vizualizari





ESRI


Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri