Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

VIDEO Interviu. Teodor Baconschi despre esecul intelectualului in politica, noile perceptii sociale intermediate de tehnologie si ce inseamna libertatea in crestinism

de     Contributors.ro
Joi, 2 aprilie 2015, 12:44 Actualitate | Cultură

Teodor Baconschi
Foto: Hotnews

Cartea lui Teodor Baconschi “Facebook – Fabrica de narcisism” ar fi putut avea ca subtitlu, reflectiile unui crestin-democrat asupra felului cum ne schimba viata noile tehnologii si asupra lumii recente. Fiind bazata pe experiente directe, cartea ar putea fi considerata si un jurnal de idei. Textele ce o alcatuiesc sunt foarte incitante, la orice pas cititorul va fi surprins de digresiunile neasteptate si corelatiile indraznete ce se alatura subiectului declarat al volumului, Facebook-ul. In plan secund insa, cartea este o meditatie despre valori, democratie, umanism, traditiei crestina. Prin urmare, a fost un bun prilej pentru o discutie mai ampla.

Idei principale:

-         Pe Facebook vedem omul nou, in forta lui statistica. Acest om al ceausimului tarziu, al comunismului tarziu, e o victima, poti sa-l privesti cu simpatia pe care o acorzi unui cobai social. El este in acelasi timp un actor care – pana la urma – franeaza reasezarea valorilor sau procesul de urbanizare a civilizatiei romanesti.

-         N-avem anticorpi la mitologia anticrestina din secolul al XIX-lea. De exemplu, Inchizitia apare dupa Evul Mediu. Exista perceptii incorecte, falsificate de aceste polemici din secolul al XIX-lea si mostenite ca atare, necritic.

-         Democratia postbelica, asociata cu proiectul Uniunii Europene, a fost generata politic gratie unor ganditori crestin-democrati, care doreau sa ingroape efectele totalitarismului nazist sau (dupa 89) comunist, recurgand la acest filon personalist al teologiei crestine.

-         Misticii, marii teologi, parintii Bisericii au fost de partea de partea libertatii, a spiritului, si nu a literei care ucide: au respins dogmatismul obtuz, perspectiva legalista, care bate omul la cap cu reguli moarte, fara sa-l ajute sa se implineasca personal in libertate, in comuniune cu ceilalti si in creatie.

-         Mitul acesta al intelectualului care sta in turnul de fildes, e boier, se uita de foarte sus la parterul asta de capete plesuve de romani anonimi care muncesc si platesc taxe, trebuie sa dispara. Pentru ca e o continuare directa a comunismului, adica a urii fata de elite, pe care comunismul a sadit-o in noi toti.

-         Intelectualii publici care s-au implicat in politica partizana au fost evacuati fara niciun drept de apel. Practic, rejectati de sistem,  li s-a dat in cap din toate partile in acelasi timp. S-a folosit inclusiv angelismul unei anumite opinii publice, asteptarea ca omul sa fie perfect.

Citind cartea, m-am gandit ca titlul Facebook – fabrica de narcisism este un pinedrept. Cartea nu este atat despre o retea de socializare, cat despre stilul de viata pe care-l impune acum tehnologia si comunicarea digitala. Pornind de la acestea, este o meditatie despre varii aspecte – valorile crestinismului, criza Occidentului, aparitia unor noi conformisme, modificari de comportament si consum, noi moravuri, noi caractere, noi rutine etc. Este despre felul cum internalizam noile tehnologii, mai bine sau mai prost, desigur. Daca n-ar fi existat Facebook, credeti ca lumea de azi ar fi fost altfel?

Facebook este un element in scenariul unei revolutii  tehnologice. Reteaua de socializare vine odata cu acest val de noi tehnologii care a modificat geografia sociala – tot ce tine de psihologia interactiunii umane, de raportul individ-alteritate, de  gramatica profesionala. Deja suntem in interiorul acestei tehnosfere innoite, care pretinde reflectie filozofica, adica sistematizare, gestiunea riscului, distantare, astfel incat sa pricepem ce ni se intampla, sa facem asta la timp, ca sa putem, eventual, modela din mers aceasta mutatie, orientand-o spre binele comun. Adica sa extragem din impactul noilor tehnologii cat mai mult capital social, intelectual, cat mai multa pozitivitate. Pentru ca exista si o parte intunecata a acestei realitati hi-tech, m-am ocupat de ea in cartea mea, am cautat sa fac inventarul derapajelor posibile si, ca intotdeauna in fata noilor tehnologii, chestiunea dozajului sau a intentiei se dovedeste fundamentala.

De pilda, aveti cateva pagini in care descrieti ceea ce numiti omul nou, parvenitul, semibarbarul, arivistul semiurbanizat, cu care toti ne-am intalnit pe Facebook in mod direct. Ce a facut Facebook pentru acest om nou? L-a legitimat? I-a potentat aparitia in public?

Da, omul nou era o fictiune sociologica post-comunista. Radeam de o fantoma, spuneam ca nu stim daca acest om nou s-a nascut, a murit, va invia. Acum il vedem insa in forta lui statistica. Pe Facebook, intr-adevar, aceasta forma noua de socializare confera vizibilitate gratuita oricui, inclusiv acestui tip uman cumva nedefinit, intre sat si oras, care a fost fabricat in laboratorul comunismului. Care este mai degraba autist, daca-l intrebi ce se intampla in jurul Romaniei nu stie, isi cunoaste prost trecutul pentru ca a digerat ce a preluat in scoala comunista. Adica o caricatura national-comunista, care urma sa fie desavarsita prin domnia lui Ceausescu. Acest om al ceausimului tarziu, al comunismului tarziu, e o victima, poti sa-l privesti cu simpatia pe care o acorzi unui cobai social, dar este si un actor care – pana la urma – franeaza reasezarea valorilor sau procesul de urbanizare a civilizatiei romanesti. De fapt, nu prea exista civilizatie rurala, civilizatia e legata de civitas, n-ai cum s-o scoti dintre zidurile cetatii, ale orasului. Retardul istoric pe care-l acuzam in fel si chip de 25 de ani este si rezultatul acestei urbanizari ratate sub comunism.

Cum functioneaza “omul nou” pe Facebook, modifica perceptii sociale?

Da, ganditi-va ca Facebook – prin faptul ca stimuleaza narcisismul, egocentrismul, ideea ca esti buricul pamantului, ca tu contezi, ca tu ai dreptate, ca restul sunt, cel mult, publicul tau, care trebuie sa te aplaude – perpetueaza un scenariu dictatorial. Pana la urma, fiecare e un mic Ceausescu pe Facebook, chiar daca ascunde acest lucru. Mai degraba intolerant cu diferenta de opinie. Selectia prietenilor pe lista se face pe baza unor afinitati, care pana la urma dizolva diversitatea ideatica intr-un fel de pasta comuna. Nu poti sa ai in lista de prieteni fani ai Antenei 3 daca ai tinut cu Traian Basescu, sa zicem. Asemenea clivaje se reproduc, se simplifica intr-un tablou in alb si negru. Si asta incurajeaza mitocania, abordarea de sus, respingerea dialogului. E adevarat ca exista si o parte buna a acestui autodenunt narcisic. Omul nou se crede ce nu e, dar el e la randul sau vazut de ceilalti si la un moment dat va fi pus la punct. De pilda, faptul ca nu se exprima corect gramatical e sanctionat, ridiculizat, deci apare si un efect de ajustare reciproca, asta ajuta cumva ca societatea sa-si stabileasca un autoportret de grup, colectiv, care ar putea sa fie precis, mai detaliat.

Comunicarea pe Facebook indeamna la conformism, la prudenta, la folosirea  excesiva a ghilimelelor. Ne e teama sa asumam afirmatii, sa nu sarim peste gardul simtului comun?

Din observatie directa, da. Sunt doua aspecte: unii sunt mult mai curajosi pe Facebook decat in viata reala. Atrag atentia prin zgomote, prin exces verbal, pozitionari violente, prin vehementa tonului. Altii nu-si asuma de fapt ce spun acolo, pentru ca isi construiesc un profil fals si atunci discuti cu o fantoma, cu o poza care, de fapt, e o masca. Si sunt unii care, pe un profil real, au batraneasca prudenta a supravietuitorului, atat de specifica noua. Acestia sunt gata sa fie de acord cu oricine, caută in permanenta compromisul…

In general vorbind, nu vi se pare ca parca folosim tot mai mult ghilimelele, punem tot mai des in ghilimele tot felul de idei, de concepte, ni le asumam mai putin decat inainte?

Asta e, cred, un reflex a ceea ce numeam iarmarocul virtual. Participantii la dezbaterile de pe Facebook au sfarsit prin a-si da seama ca ele nu au un efect nemijlocit asupra realitatii: sunt cumva gratuite si jucause, asa incat trebuie luate cu o doza de umor si distanta. Foarte putini se mai iau suta la suta in serios in momentul in care fac un “statement” si mai ales previn ironia cu care va fi primit ceea ce spun ei printr-o atitudine mai degraba satirica, ironica, sarcastica.

Una dintre afirmatiile care mi-au atras atentia era ca va numarati printre aceia care cred ca secularizarea e rodul crestinismului definit ca religie a iesirii din religie si, explicati mai departe, libertatea  ocupa centrul metafizic al omului asa cum este definit el in antropologia crestina. Aceasta apropiere libertate-crestinism poate parea cam ciudata pe Facebook, unde majoritatea, si atei, si crestini, leaga crestinismul de o anumita ingradire sau unii chiar de Inchizitie…

Da, pentru ca noi n-avem anticorpi la mitologia anticrestina din secolul al XIX-lea, aparuta in conditiile ideologiilor care dominau acest secol. Adica scientismul – cultul stiintei,  progresismul – cultul religios al progresului nesfarsit, pozitivismul – ideea ca trebuie sa ai o baza empirica pentru orice afirmatie, o proba de laborator pentru ca un lucru sa poata fi certificat, anticlericalismul, iarasi, de secol XIX. Si chiar in secolul al XIX-lea au aparut si pozitiile contrare. Miscarea romantica si neogoticul reprezinta o reactie la aceste ideologii anticrestine, care au fost distilate in invatamantul comunist si au intrat ca stereotipuri  in mintea omului cu pregatire medie convins, de pilda, ca crestinismul egal inchizitie. Lasa ca in lumea ortodoxa a crestinismului rasaritean nu a existat vreodata Inchizitie, nici macar Evul Mediu nu a cunoscut  Inchizitia. Inchizitia apare dupa Evul Mediu. Sunt perceptii incorecte, falsificate de aceste polemici din secolul al XIX-lea si mostenite ca atare, necritic. Cei care cunosc istoria bisericii si a crestinismului, in termeni  juridici, intelectuali, politici, au datoria de a denunta asemenea mistificari.

Ar fi interesant de explicitat mai mult aceasta afirmatie ca secularismul a fost pregatit de religia crestina…

E destul de usor de stabilit o genealogie in acest sens. Antropoloiga crestina se bazeaza pe notiunea de persoana. Acest personalism a insotit teologia crestina,   a codificat drepturile omului, a permis depasirea clivajului stapan-sclav in vechea societate greco-romana. Tot de acolo vine umanizarea normelor juridice la Bizant sau actiunea caritabila a bisericii sub multe forme, pe toate meridianele. Crestinismul a dus la  umanizarea vietii politice si sociale, la respectul persoanei umane, ca prezenta unica si irepetabila, in care se afla sadit chipul lui Dumnezeu. Omul este Imago Dei. Cu alte cuvinte, putem spune ca, printre alte surse intelectuale, incluzand aici dreptul roman si filosofia greaca clasica, democratiile moderne au ca izvor crestinismul. Chiar si democratia postbelica, asociata cu proiectul Uniunii Europene, a fost generata politic gratie unor ganditori crestin-democrati, care doreau sa ingroape efectele totalitarismului nazist sau (dupa 89) comunist, recurgand la acest filon personalist al teologiei crestine. Persoana e definita si prin libertatea ei. Evident ca asta a dus, in scenariul biblic, la caderea omului in pacat, prin denaturarea libertatii cu care e inzestrat. Astfel omul isi tradeaza vocatia originara. Preluand o viziune semnata de Marcel Gauchet, un mare antropolog francez al religiei si un interpret al democratiei tarzii, sunt de parere ca aceasta dialectica a libertatii in crestinismul istoric a dat nastere democratiei moderne si spiritului de maturizare. Din faptul ca individul modern se simte in primul rand autonom, pe picioarele lui, decurge dorinta sa de autogospodarire socio-politica, institutionala. Crestinismul preia din lumea pagana un om considerat in faza copilariei spirituale si, in toata aceasta istorie deja bimilenara, il duce la maturitate.

Insist pe aceasta problema, pentru ca in ultimele saptamani disputa legata de ora de religie a dominat discutiile pe Facebook. Cum aplicam libertatea asta, practic? Am gasit un citat din Steinhardt pe care as vrea sa-l comentati in contextul disputelor despre religie, stiinta, orele de religie E un citat din Jurnalul fericirii, scris in 1970. Spune Steinhardt:

“Preotii care se grabesc sa aprobe cu inflacarate cuvinte de lauda masurile morale luate de unele guverne totalitare – desfiintarea  prostitutiei, interzicerea  avortului, ingreunarea  divortului – au in gand, cred, mai mult literele si drasticitatile, decat spiritul care sta la baza acelor masuri. Caci spiritul nu poate sufla decat acolo unde e libertate si unde virtutea provine din libera alegere. Daca nu s-ar pune teribila problema a isipitei, mai ca s-ar concepe  orasul in a carui  piata centrala, in fata catedralei, s-ar alinia bordelul, carciuma si tripoul, numai ca ar fi goale.”

Da, inca de la Parintii apostolici, asadar, prima generatie de apologeti ai crestinismului, a aparut gandul ca opusul pacatului nu este virtutea, ci libertatea. Ideea ca omul, liber fiind prin statutul sau, trebuie sa ajunga la discernamantul de a alege binele prin propria vointa. Numai ca azi suntem intr-o etica relativista;  omul obisnuit distinge cu greu unde e binele si unde e raul. Ca sa refacem tandemul bine-rau (fara de care viata sociala nu are sens) se cuvine sa revenim la valorile tari. Daca relativizam si binele si raul, suntem intr-un amalgam cenusiu, confuz, nimeni nu mai stie care-i directia, se fac abuzuri, se pot crea confuzii si mai mari; pe de alta parte, lumea e vaccinata dupa totalitarisme si nu mai suporta nimeni autoritatea. Autoritatea sub toate chipurile sale e intr-un proces de dizolvare graduala. O vedem disparand ca gheata in apa calda. Nu mai are forta pe care a avut-o in trecut. E un fel de libertate inteleasa ca anomie, ca abolire a respectului fata de orice lege, iar drepturile omului sunt decuplate de datoriile care ar trebui sa le insoteasca. Si atunci toata lumea revendica drepturi,  dar nu-si asuma datoriile fara de care convietuirea devine dificila si improbabila. Cred ca misticii, marii teologi, parintii Bisericii au fost de partea libertatii, a spiritului, si nu a literei care ucide: au respins dogmatismul obtuz, perspectiva legalista, care bate omul la cap cu reguli moarte, fara sa-l ajute sa se implineasca personal in libertate, in comuniune cu ceilalti si in creatie. Noi trebuie sa ramanem, cred, in aceasta perspectiva, respectand in calitate de crestini aceasta traditie spiritual-intelectuala. Astazi trebuie sa dam raspunsuri neincorsetate. Adversarii crestinismului pretind ca suntem fiinte emancipate, post-crestine, nu mai acceptam ierarhii, nu mai acceptam medieri institutionale, fiecare e liber sa creada ce vrea. Asta e Vulgata secularismului. Cred ca trebuie sa repunem pe masa toate marile teme – libertate, traditie, raportul dintre litera si spirit – ca sa evitam o alienare totala fata de propria vocatie.

Care credeti ca va fi soarta Bisericii Ortodoxe Romane in contextul ortodoxismului, in care Biserica Rusa devine din ce in ce mai mult promotoarea slavismului…

Nici pana la ocuparea Crimeei de catre Putin Bisericile ortodoxe nu prea isi vorbeau…  Pentru ca autocefalia, faptul ca ele sunt in granitele unui stat national suveran, le face sa fie destul de inchise in ele insele. Exista un fel de dialog, dar nu o comuniune ortodoxa veritabila. In ultimii 25 de ani, in libertate, dupa comunism, au aparut conflicte jurisdictionale intre diferitele Biserici ortodoxe.  La ora actuala, relatiile dintre natiunile ortodoxe nu sunt cele mai bune. Deci nu as lega Putiniada de dificultatile BOR. E artificiala conexiunea.

S-ar putea ca BOR sa se simta incomodata. Exista si organizatii ortodoxe, mai mult sau mai putin apropiate de BOR, care propaga tot felul de idei apartinand istoricismului.

E o nevroza a subdezvoltarii istorice care ia si aceasta forma a fundamentalismului,  ca e ortodox, ca e islamic, ca e catolic, nu mai conteaza.  Oameni speriati de viitor se refugiaza intr-un trecut mitizat sumar, il iau in posesie. Cred ca e un deficit de dialog. E multa vorbarie in societatea romaneasca, o trancaneala enorma, un zgomot de fond urias, lipsit de substanta si de reguli de dialog. Nu suntem in stare nici macar sa definim participantii firesti la rezolvarea eventuala a unei dileme sociale, vorbind, de pilda, de orele de religie. Iar  partile adverse, combatantii, daca apar, sunt autisti, lupta pe terenuri  diferite. Ei nu se intalnesc niciodata pe acelasi teren ca sa dezbata, sa confrunte argumente. Vaneaza fiecare pe tarlaua lui, aflata de obicei la foarte mare distanta de a celuilalt si rezulta ceva caraghios; fiecare tabara o tine pe a ei si nu rezulta un dialog imbogatitor, care sa ne ajute pe toti sa transam problema, chiar prin vot daca e nevoie, prin referendum, insa intelegand fondul chestiunii.

Cum apare acum intelectualul pe Facebook? Isi pierde cumva din statut?

Nu, in primul rand ca acesta e un mit comunist: intelectualul boier. Intelectualul in Tarile Romane n-a fost  boier. A fost membru al aristocratiei la inceputurile culturii noastre, dupa care, cand s-a specializat, a aparut o clasa intelectuala. Pe baza accesului la studii in Occident, a unei  mici burghezii, sigur ca a aparut o categorie care a creat Romania moderna. Ii datoram asta, pentru ca nu poti sa faci un stat fara o elita. Si elita aceasta a fost modesta.  A fost laborioasa; a fost in general, marginalizata si chiar brutalizata. Nu vorbim de ce s-a intamplat la canal in anii ‘50. Vorbim de conditia intelectualului mic-burghez in Romania de dupa Marea Unire. Mitul acesta al intelectualului care sta in turnul de fildes, e boier, se uita de foarte sus la parterul asta de capete plesuve de romani anonimi care muncesc si platesc taxe, trebuie sa dispara. Pentru ca e o continuare directa a comunismului, adica a urii fata de elite, pe care comunismul a sadit-o in noi toti. Noi am ajuns la ura de sine maxima urandu-ne elitele si chiar participand, unii dintre noi, la distrugerea lor intre 1947 si 1980. Era aproape terminata in ‘80, nu mai aveai ce sa decimezi. Intelectualul pe Facebook este romanul de pe Facebook, cu studii superioare, care intelege, are umor, diseca realitatea, are referinte, un cadru mai larg de intelegere a oricarui fenomen si devine lider de opinie in mod normal. Pentru ca oamenii isi dau seama, pot face comparatii tocmai gratie acestei democratii virtuale. Pe Facebook e foarte greu sa pastrezi distanta sociala, ideea e ca toata lumea coexista acolo simultan.

Ce parere aveti despre intelectualii in politica in anii din urma? De prin 2012 a existat un val de intelectuali care au intrat in politica, a existat si o asteptare destul de mare din partea unei categorii de public…

Intelectualii publici care s-au implicat in politica partizana au fost evacuati fara niciun drept de apel. Practic, rejectati de sistem,  li s-a dat in cap din toate partile in acelasi timp. S-a folosit inclusiv angelismul unei anumite opinii publice, asteptarea ca omul sa fie perfect. Se vede foarte clar ca mana asta de oameni  – scoliti, europeni, complecsi – care au facut pasul in politica erau mai pregatiti pentru a desena o cale de dezvoltare pentru Romania, impreuna cu resursa umana calificata din tara. Cu toate acestea, au fost judecati fiecare pentru cate o chestie punctuala care ii despartea de sfintenie si cu o masura de mii de ori mai exigenta decat cea aplicata acelora pe care romanii ii voteaza si continua sa-i voteze, desi sunt convinsi ca vor fi inca o data victimele unei cleptocratii incompetente.

De ce a reactionat asa sistemul?

Sistemul e setat pentru oameni de paie – previzibili, santajabili, usor de citit, de descifrat, care nu pun nimanui nicio problema. Acesti oameni sunt, in general, promovati. Sigur ca a fost si va mai fi nevoie de intelectuali-floare la butoniera; sunt convins ca, in doze mici, vor mai fi curtate pentru diverse roluri-rolisoare politice unele figuri intelectuale asezate, temeinice. Daca cutare e un om extrem de cultivat, inteligent, a vazut lumea, e respectat si daca persoana asta face pasul catre partidul X sau Y automat ii transfera o zestre importanta de credibilitate. Problema cu intelectualii e ca nici nu prea se ajuta intre ei, nu prea au spirit de echipa; sunt destul de individualisti, au un ego urias si vor leadership, asta e problema. Daca ar fi acceptat pozitii decorative de plan secund cred ca toata lumea ar fi fost fericita.

Si dvs. acum in ce pozitie va aflati?

Exact in asta, de plan secund. Am facut o dubla tentativa – de doua ori nefericita – de a ma instala in politica; n-am reusit sa intru nici in parlamentul national, nici in cel european. N-are sens sa dau vina pe cineva, probabil ca eu sunt de vina. Ca sa nu se traga concluzia inexacta ca-mi place acest tratament prost, m-am retras fara resentimente din competitia politica.  Repet, nu am timp sa stabilesc acum liste de vinovati. In 2012, cand am candidat la Iasi, pentru ca acolo m-a trimis partidul din care faceam parte, am luat aproape 10.000 de voturi, dar n-a fost suficient, a lipsit ceva. Ce-a fost a fost, am inchis capitolul, am grad de ambasador, am o cariera diplomatica de 15 ani in spate, am publicat a 13-a carte…

Ati renuntat la politica…

La cea militanta, da. Eu raman un om de dreapta, asta e viziunea mea cand vine vorba de politica sau de vot. O dreapta crestin-democrata. Asta a fost optiunea mea inca de la mijlocul anilor ‘90. E adevarat, crestin-democratia n-a capatat la noi nicio intruchipare semnificativa. Eu continui sa fiu loial, crezand in doctrina aceasta, dar fara sa fiu prizonierul ei. Vom vedea ce va fi dupa aceasta purgatie la care asistam, daca va ramane loc si pentru aceia cu doctorate la Sorbona, ca sa citez pe cineva.

Citeste intreg interviul si comenteaza pe Contributors.ro 










622 vizualizari





ESRI


Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică