“Ida” lui Pawel Pawlikowski este un film ravasitor. Un film de o puritate desavarsita, cu imagini care iti raman pe veci incrustate in amintire. Un film despre memorie, trauma, adevar si cautarea sinelui. Inrudit cu marile filme ale lui Jerzy Kawalerowicz, Andrzej Wajda, Jerzy Skolimowski, Agnieszka Holland. Wanda este un personaj coplesitor, venit parca din “Cenusa si diamant” al lui Jerzy Andrzejewski. A fost candva infioratoare, temuta, “Wanda de fier”, “Wanda cea rosie”, acum este doar jalnica. Prenumele aminteste de celebra Wanda Wasilewska, favorita lui Stalin in randul comunistilor polonezi pe care, altminteri, ii detesta (v. cartea lui Marci Shore, “Caviar and Ashes”). Utopia s-a spulberat, au ramas tigarile, amantii de-o noapte si vodca. Anna (Ida) este aparent glaciala, serafica, antigonica, intr-un mod tragic-discret. Privire vermeeriana. Amandoua, matusa si nepoata, marcate de blestemul gemenilor totalitari, stalinismul si nazismul, cum i-a numit un mare scriitor polonez, Jerzy Giedroyc. In sum, bloodlands. Suspense-ul psihologic este formidabil. Nu mai vorbesc de utilizarea umbrelor si a tacerilor (ca la Bergman). Iar Mozart, cu simfonia Jupiter, este fondul sonor ideal pentru catharsisul Wandei. Priviti fereastra…
Discutia dintre Wanda si Anna despre inmormantarea baiatului ucis in urma cu douazeci de ani este revelatoare. Anna sugereaza aducerea unui preot, Wanda, zambind sarcastic, dar si melancolic, raspunde: “Poate un rabin”. Politicul este invizibil in film. Mitul politic este insa acolo. Povestea se petrece intr-o dictatura. nascuta (de fapt impusa) pe pamantul chinuit al unei Polonii martitizata. Acolo unde avusese loc catastrofa numita Shoah. Acolo unde nazistii au incercat sa anuleze tot ce insemna compasiune crestina si solidartitate umana. Osemintele secrete sunt descoperite si depuse unde le este locul firesc, intr-un cimitr evreiesc cu pietre tombale delabrate, distruse. Wanda si-a implinit destinul, dar nu o putea face singura, fara Anna. Iar Anna nu o putea face fara a deveni ceea ce fusese odinioara, adica Ida.
Suntem in 1962, intr-o sala de tribunal unde Wanda e judecatoare. Pe perete, chiar deasupra capului ei, portretul lui Wladislaw Gomulka. In restaurant, muzica lui Celentano si mult jazz (John Coltrane). Scenele de crasma joaca un rol esential in filmele poloneze. La restaurant se canta, intre altele, in filmele tanarului Andrzej Wajda, Czerwone maki na Monte Cassino. Cineva il intreba pe Pawlikowski de ce nu alege Anna sa ramana Ida? In Polonia de atunci, identitatea evreiasca era una suspecta, negata si auto-negata. Peste numai cinci ani, dupa Razboiul de Sase Zile, antisemitismul izbucnea din nou fatis, ca politica de partid si de stat. Avea sa urmeze martie 1968, revolta studentilor, arestarile, noul si ultimul exod,..
Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro
