O cameră separată. Identităţi feminine, seria dezbaterilor dedicate scriitoarelor de Librăria Humanitas de la Cişmigiu, continuă marţi 19 martie, la ora 19.00, cu discuţia despre Virginia Woolf şi controversatul ei roman Orlando, apărut recent la editura Humanitas Fiction. La dezbatere vor fi prezenţi traducătoare Antoaneta Ralian, Marius Chivu şi Radu Paraschivescu.
Roman care a provocat multe controverse, Orlando a fost scris cu intenţia de a-i aduce un omagiu, în cheie parodicã, poetei Vita Sackville-West, prietenã apropiatã a Virginiei Woolf. Cu aceastã carte hibridã, combinaţie fascinantã în care sunt dezbãtute subiecte legate de identitatea sexualã încã tabu în epocã, Virginia Woolf impune un personaj fãrã precedent. Orlando este un fel de spirit al vremii care cãlãtoreşte de-a lungul secolelor, traversând episoade-cheie ale Marii Istorii, prilej pentru o meditaţie profundã asupra timpului, a devenirii şi a individualitãţii. Romanul a fost ecranizat în 1992, în regia lui Sally Potter, cu Tilda Swinton în rolul principal.
„Tânãrul nobil Orlando – care-şi ia numele de la eroul shakespearian din comedia Cum vã place, deţinãtor al tuturor perfecţiunilor fizice şi morale, dar şi al unei melancolii existenţiale – o portretizeazã leit pe Vita Sackville, în personalitatea ei binarã, ceea ce duce la fantasticul, irealul eveniment-cheie al cãrţii: transformarea, pe cale absolut fireascã, a acestuia în femeie. Un proces de transsexualitate uluitor pentru vremea când a fost scris romanul, categorie avant la lettre care-I atribuie Virginiei Woolf o intuiţie profeticã.“ (Antoaneta Ralian)
„Opera cea mai intensã [a Virginiei Woolf] şi una dintre cele mai aparte şi înnebunitoare ale epocii noastre.“ (Jorge Luis Borges)
Virginia (Adeline) Woolf s-a nãscut pe 25 ianuarie 1882, la Londra. Este educatã acasã, de tatãl sãu, Sir Leslie Stephen. La treisprezece ani îşi pierde mama şi are prima dintr-un lung şir de cãderi nervoase. În 1900 începe sã scrie articole în Times Literary Supplement. Dupã moartea tatãlui sãu în 1904, se mutã împreunã cu sora ei, Vanessa, şi cu cei doi fraţi, Thoby şi Adrian, în cartierul Bloomsbury, casa lor devenind locul de întâlnire al Grupului Bloomsbury. Se apropie mai mult de Vanessa şi de soţul acesteia, criticul de artã Clive Bell. În 1912 se cãsãtoreşte cu Leonard Woolf, care avea sã-i fie alãturi întreaga viaţã, şi înfiinţeazã cu el o editurã, Hogarth Press, unde, pe lângã propriile opere, apar volume de T.S. Eliot, Katherine Mansfield, E.M. Forster, iar mai târziu cãrţile lui Freud. În 1915 publicã primul ei roman, Cãlãtorie în larg (The Voyage Out), urmat de Noapte şi zi (Night and Day, 1919), Camera lui Jacob (Jacob’s Room, 1922) şi Doamna Dalloway (Mrs Dalloway, 1925 – Humanitas Fiction, 2012). În acelaşi an, îi apare volumul de eseuri The Common Reader. Alãturi de Doamna Dalloway, romanele care o consacrã printre scriitorii de primã mãrime ai modernismului sunt Spre far (To the Lighthouse, 1927) şi Valurile (The Waves, 1931 – Humanitas Fiction, 2012). De un important succes de public se bucurã romanul ei din 1928, Orlando, dedicat Vitei Sackville-West. În 1929 îi apare volumul de eseuri cu tematicã feministã O camerã separatã (A Room of One’s Own), iar în 1937, romanul Anii (The Years). Pe 28 martie 1941, dupã finalizarea romanului Între acte (Between the Acts), se sinucide înecându-se în râul Ouse. Autoare a numeroase romane, povestiri şi eseuri, precum şi a unui amplu jurnal, editoare şi feministã implicatã, Virginia Woolf este una dintre personalitãţile de marcã ale secolului XX, stilul inovator al operelor sale influenţând generaţii întregi de scriitori.
Fragment din romanul Orlando de Virginia Woolf
Traducere din engleză şi note de Antoaneta Ralian
Prefaţă de Dana Crăciun
Editura Humanitas Fiction
Orlando şi prinţesa s-au cunoscut datorită următoarei întâmplări. Erau aşezaţi unul în faţa celuilalt la marele dineu oferit într-un cort uriaş, în cinstea marilor demnitari. Principesa fusese plasată între doi tineri nobili: de o parte lordul Francis Vere şi de cealaltă tânărul conte de Moray. Era amuzant să urmăreşti încurcătura în care se găseau pentru că, deşi amândoi erau, în felul lor, de viţă nobilă, ştiau tot atâta franceză cât un prunc încă nenăscut. Când, la începutul mesei, prinţesa s-a întors spre conte şi i-a spus, cu o drăgălăşenie care i-a topit acestuia inima:
— Je crois avoir fait la connaissance d’un gentilhomme qui vous était apparenté en Pologne l’été dernier1 sau La beauté des dames de la Cour d’Angleterre me met dans le ravissement. On ne peut pas voir une dame plus gracieuse que votre reine, ni une coiffure plus belle quie la sienne2, atât lord Francis, cât şi contele s-au arătat cât se poate de încurcaţi. Unul din ei i-a oferit din belşug sos de hrean, celălalt şi-a fluierat câinele şi l-a pus să facă sluj pentru un os cu măduvă. Principesa nu şi-a mai putut reţine râsul, iar Orlando, prinzându-i privirea peste capetele de porc mistreţ şi păunii împăiaţi, a râs la rândul lui. A râs, dar râsul i-a îngheţat pe buze, cuprins de un val de nemulţumire. Pe cine iubise el până atunci, ce iubise până atunci – s-a întrebat inundat de un tumult de emoţii. O femeie bătrână, toată numai piele şi os, şi-a răspuns. Desfrânate cu obraji boiţi, prea multe la număr pentru a le mai înşira. O mironosiţă care scâncea întruna. O aventurieră cu inimă de piatră şi gură crudă. Un morman de dantele şi de conformism social. Iubirea nu însemnase pentru el decât rumeguş şi cenuşă.
Bucuriile dragostei fuseseră total insipide pentru el. Se minuna cum de trecuse prin ele fără să caşte de plictiseală. Pentru că, pe măsură ce o privea pe prinţesă, simţea cum sângele i se topeşte, gheaţa din lăuntrul lui se prefăcea în vin; auzea izvoarele clipocind şi păsările ciripind, primăvara izbucnind peste întinderile iernatice; bărbăţia i se deşteptase, şi-a încleştat mâna pe mânerul sabiei, a înfruntat în gând un vrăjmaş mai puternic decât polonezul sau maurul; s-a cufundat în ape adânci; a văzut floarea primejdiei răzbind printr-o spărtură de stâncă; a întins mâna s-o culeagă de fapt – i se alcătuia în minte unul dintre sonetele lui cele mai pătimaşe, când prinţesa i s-a adresat:
— Sunteţi amabil să-mi daţi solniţa?
Orlando a roşit puternic.
— Cu cea mai mare plăcere, madame, i-a răspuns într-o franceză cu accent desăvârşit. Pentru că, Domnul fie lăudat, vorbea franceza la fel de fluent ca şi limba maternă; o învăţase de la camerista mamei lui. Dar poate c-ar fi fost mai bine pentru el dacă n-ar fi învăţat niciodată această limbă; dacă nu ar fi răspuns niciodată acelui glas; dacă nu s-ar fi lăsat niciodată călăuzit de lumina acelor ochi.
