Lucrarile Alexandrei Nechita nu sint apreciate de criticii de arta autentici

Alexandra Nechita, “micuta Picasso”, cum a fost poreclita de mass-media, este un subiect preferat al presei americane si din Romania. Sosirea ei in tara a constituit un adevarat eveniment: a fost invitata la Cotroceni, pentru a primi o decoratie oficiala de la Ion Iliescu, a aparut la jurnalul de stiri al PRO TV si la emisiunea lui Marius Tuca de la Antena 1.

In tot acest zgomot mediatic, despre pinzele ei s-a vorbit foarte putin, ca si cum ar fi fost de la sine inteles ca este o mare artista. Site-ul ei de Internet include prezentari extrem de elogioase, cu un aer publicitar usor de recunoscut, semnate de critici de arta, profesori universitari sau fosti curatori de muzeu.

In cele ce urmeaza, va prezentam citeva opinii independente, una aparuta in cotidianul “New York Times”, iar celelalte doua apartinind unor critici de arta romani.

“Alexandra afirma ca ii place albul pentru ca este “culoarea onestitatii” si ca atare simbolizeaza pacea, care le place copiilor pentru ca “nu vor sa duca razboaie unii impotriva celorlalti”. De asemenea, ea prefera subiectele frumoase. Insa contrariaza atunci cind marturiseste ca nu a vazut niciodata picturile lui - printre altii - Picasso.

Sa fii in viata si sa nu ai habar de primul mare artist modernist nu e intru totul simplu. Si totusi Alexandra reuseste, chiar si cind da la iveala pinze pline de detalii a la Picasso, mai precis planuri modelate in maniera cubista, chipuri asimetrice si miini grotesti care apar in imaginile artistului din anii '30 si '40.

Desigur, asemanarea e doar aparenta, de vreme ce pictorita nu deseneaza grozav, posibil deoarece si-a ascultat profesorii care i-au spus ca ar trebui sa evite sa ia cursuri de specialitate pentru a nu-si contamina stilul.

Din nefericire, aceiasi profesori nu au impiedicat-o sa apara in talkshow-uri, sa lucreze postere pentru evenimente ca Premiile Grammy si sa scoata o carte de ilustratii cu reproduceri din operele ei. Rezultatul este un copil cu instinctul culorilor stralucitoare si multe cunostinte din domeniu pentru virsta ei, dar fara scinteia de originalitate pe care o au cei mai multi copii.

Fiind prezentata pina acum ca un fel de Mozart cu pensula si o micuta Picasso, probabil are nevoie de o pauza. Cei responsabili pentru bunastarea ei ar trebui sa reciteasca povestea lui Andersen despre gisca cu ouale de aur.

Nu putem sti ce ii rezerva viitorul de artista, dar combinatia de lustru tehnic si ceea ce este, dupa toate aparentele, sensibilitatea ei infantila nu e semn bun.” (Vivien Raynor, “Master, Prodigy and a Rebel Drawer”, “New York Times”, 30 noiembrie 1997)

Susara: “Pinzele ei nu au nici o valoare”

Criticul de arta Pavel Susara: “Despre Alexandra Nechita am scris in mai multe rinduri. Ea e o constructie comerciala, doar atit, si a fost exploatata in cel mai pur stil americanesc, pentru piata de arta si mai ales pentru piata de curiozitati. Ea nu este un pictor propriu-zis; a fost supradimensionata in totul, pornind de la dimensiunile pinzei pina la prezenta mediatica.

Din nefericire, dintre mediile culturale, la noi doar cele amatoristice au percutat la prezenta ei; mediul cultural profesionist a avut permanent o reactie de mefienta si de respingere fata de fenomen - nu fata de persoana ei, pentru ca e un copil la locul lui!

Ea a fost transformata intr-un fel de mesager al culturii noastre in strainatate. Tipul asta de mesianism cultural e de un kitsch infiorator prin insasi natura lui. Nu exista cazuri de precocitate in intreaga istorie a artelor plastice universale, asa cum exista in muzica, de exemplu.

Artele plastice implica o munca fizica foarte serioasa, iar educatia efortului, a conceptiei in fata unor materiale trebuie facuta in timp.

La ultima expozitie, avea o anumita exuberanta cromatica, a relatiei cu suprafata pinzei, dar e lipsita totalmente de originalitate, de conceptie, de vigoare, de tot ce inseamna creativitate.

Pinzele ei nu au nici o valoare artistica, ea nu e o artista, ci o prezenta bizara si atita tot, foarte bine promovata pe piata si foarte bine sustinuta politic, din spatiul nostru. A ajuns sa fie primita cu piine si sare la ambasadele noastre, care ii si cumpara lucrari. Ion Iliescu a primit o lucrare cadou de la ea, a avut doua expozitii la Cotroceni...

A fost interesanta ca un copil prematur imbatrinit, serios, cu putere de munca, sobru, care face lucruri ca oamenii mari, si va mai fi, poate, interesanta ca fata care a dat in mintea copiilor, peste vreo 50 de ani.”

Oana Tanase: “O victima a familiei”

Oana Tanase, critic de arta: “Ea e o victima a familiei si a contextului de presa, american, dar si romanesc, acesta din urma fiind construit prin mimetism fata de presa de peste Ocean. Alexandra e o Abramburica, cu sanse de manelista a culturii - iar asta nu e un repros pentru Abramburica cea reala, care e mai autentica.

Distinctia pe care a primit-o la Cotroceni, Crucea Nationala “Serviciu Credincios” in grad de Cavaler, i-a mai fost acordata unui artist, Vasile Gabor, sculptor medalist la Monetaria Statului, asa ca, din punctul asta de vedere, nu cred ca ceilalti artisti ar trebui sa se sperie. A fost un eveniment speculat pentru propaganda si festivisme de tot felul.

In tot acest eveniment mediatic, despre lucrarile ei nu s-a vorbit mai deloc! Cotele lucrarilor ei sint foarte ridicate, cred, pentru ca se pluseaza foarte mult. Lumea e atrasa de mirajul geniului care incepe sa creeze de la virsta frageda. Iar despre acele recenzii elogioase de pe site-ul ei de Internet... Cred ca, pina la urma, se cumpara si curatorii.

E trist, intr-adevar, dar asta se poate intimpla. Exista oameni care fac compromisuri mai mari decit te-ai putea astepta.

Atunci cind se pluseaza, artistul incepe sa se smechereasca, intr-un sens rau. Mi-au spus “micuta Picasso” - aha, ia sa incep eu sa lucrez in felul asta. Daca i s-ar fi spus “micul Brancusi”, probabil ca ar fi epuizat tot vocabularul artistic al lui Brancusi.”

Bogdan Ciubuc

Evenimentul Zilei-11 Septembrie 2004