Este de domeniul evidentei ca disponibilitatea dlui. Gigi Becali pentru actele caritabile are o pondere majora in procentele tot mai ridicate cu care el si partidul pe care il conduce le acumuleaza constant in toate sondajele de opinie.

Nu am cum sa apreciez daca aceasta generozitate este cu adevarat organica si profund autentica sau este rezultatul recomandarilor pe care omul de afaceri le primeste din partea staff-ului ce il are la dispozitie.

Important este ca numarul si cuantumul donatiilor facute de presedintele PNG este impresionant si, din pacate, singular si ca banii oferiti au avut destinatii dintre cele mai nobile, de la ajutorarea multor oameni aflati in dificultate materiala pana la ridicarea a numeroase locuinte pentru sinistrati si biserici.

Ce surprinde, insa, in aria in care se manifesta spiritul caritabil al patronului ”Stelei” (ar fi extrem de interesant de identificat ponderea performantelor fotbalistice in scorul cu care apare in sondaje) este absenta in totalitate a initiativelor dirijate in domenii fundamentale pentru dezvoltarea unui popor, cum ar fi cultura si invatamantul.

Fara a uita nici o clipa situatia dramatica in care s-au trezit oamenii peste care au navalit apele si le-au maturat intr-o clipa tot rostul agonisit intr-o viata intreaga, sau fara a avea nici cea mai palida rezerva fata de bucuria cu totul aparte cand locuitorii unei comunitati primesc in dar un nou lacas al Domnului, deci fara a aborda subiectul sub prisma prioritatilor, imi permit, totusi,

sa observ ca in evolutia temeinica si armonioasa a unui popor coloanele de sustinere au fost si vor fi intotdeauna, alaturi de Biserica, Scoala si Cultura.

Mecenatul a fost si ramane, in primul rand in tarile cele mai bogate, cu bugete substantiale alocate celor doua domenii, o institutie de maxima importanta, gratie careia generatii intregi s-au bucurat constant de conditii optime.

Practic, tot ce inseamna marile universitati din lume sau marile institutii culturale nu ar fi putut subzista in stralucirea in care o fac fara sprijinul constant, substantial si dezinteresat al celor bogati.

Inscrisurile aplicate la intrarea in mai toate aulele universitare, cu numele celor care le-au ridicat cu banii lor, sau peretii intregi ai muzeelor acoperiti cu numele donatorilor sunt imagini de neuitat, pentru cine are ochi sa le vada si minte sa inteleaga.

Recent, Warren Buffet, locul al doilea in topul averilor americane, a surprins o lume intreaga cand a anuntat ca renunta la 90% din avere (estimata la circa 44 miliarde dolari), in favoarea unor programe filantropice.

Banii, cei mai multi din ei, vor ajunge astfel la fundatia fondata de Bill Gates, cel mai bogat om din lume, al carei rost este tocmai promovarea unor asemenea programe filantropice.

Daca observam cat de repede, dar si cat de ambiguu, Romania a ajuns sa fie perceputa si ea ca o tara a ”tuturor posibilitatilor”, intrebarea privind lipsa de apetenta a de atator de putini filantropi pentru invatatura si cultura nu poate sa nu intrige.

De la conditiile mizere in care functioneaza foarte multe scoli la bataia pe un loc de cazare si promiscuitatea etalata de caminele studentesti la inceputul fiecarui an universitar; de la dotarile cu aparatura de ultima ora, de care au atata nevoie laboratoarele universitatilor, la restaurarea monumentelor istorice aflate in grea suferinta; de la completarea bugetelor saracacioase, cu care

trebuie sa se descurce toate institutiile culturale, la stimularea atat de necesara a creatiei cultural-artistice plaja in care programele de mecenat ar fi percepute sub o aura providentiala este extrem de larga. Sigur, se poate invoca lipsa unei legislatii stimulative, actuala lege a sponsorizarii fiind departe de o forma satisfacatoare.

Dar chiar si in conditiile actuale, obstacolul principal nu rezida in felul in care sunt reglementate cuvenitele facilitati in sistemul de impozitare, de care ar trebui sa se bucure intreprinzatorul dispus sa subventioneze actul de cultura, ci de lipsa de clarviziune cu care capitalistii autohtoni privesc rostul adanc al investitiei in educatie si cultura si rata de profitabilitate ridicata

produsa de aceasta. Tainele felului in care s-au adunat averile celor mai bogati oameni de afaceri din Romania aproape ca nu mai are nici o importanta, in afara utopiei unui viitor cadru legislativ care si-ar propune sa verifice legalitatea acestor acumulari.

Ce ar trebui, insa, sa constientizeze acesti oameni este ca averile nu dureaza si nu sporesc de la sine, ci doar sustinute de o adevarata civilizatie a capitalismului, in cadrul careia educatia, sub toate formele ei, este o conditie fundamentala.

E timpul ca si oamenii de afaceri romani care si-au dobandit acest titlu prin munca si abnegatie, si nu prin ”tepe” si ”inginerii financiare”, sa se dovedeasca permeabili in fata unor adevaruri elementare si sa inteleaga ca postura de mecena este una dintre cele mai nobile si cele mai benefice, pentru ei si pentru o lume intreaga.