Emilian Isaila. «Copiii care sufera de dorul parintilor plecati la munca in strainatate au nevoie sa se simta protejati. Trebuie ajutati sa treaca peste aceasta incercare pe care nu ei au provocat-o, ci noi, adultii».
In timp ce Tariceanu vorbeste despre alegerile pentru Parlamentul European, in timp ce liderii politici comenteaza declaratia premierului, multi copii din Romania isi asteapta parintii sa se intoarca acasa. Sunt singuri si le e dor. Unii nu mai rezista si decid sa-si ia viata. Constantin si Razvan sunt doi pusti care, in decurs de un an, s-au sinucis din cauza dorului de parinti.
Da, recunosc, nu e un fenomen de masa. Ce conteaza doua victime la milioanele de romani care au decis sa lucreze in strainatate? Poate nu e important, dar la aceasta ora sunt zeci de mii de familii rupte in doua, in care unul dintre parinti e plecat "la munca", iar celalalt are grija de copiii ramasi in tara.
Si asta conteaza. Nu are importanta ce fac parintii, nu are importanta ca se cearta, ca se mai iubesc sau nu, ca au probleme cu banii, ca vor o casa mai mare, o masina noua, ca trebuie sa-si plateasca creditele, un copil are nevoie de ei, de amandoi, neconditionat.
Fiica mea de doi ani si o luna ma roaga, seara cand ajung acasa, sa-i fac un desen.
Desenul trebuie sa contina intotdeauna urmatoarele personaje: mama, tata si Maria (adica ea). In rest pot sa fac ce vreau, sa desenez un copac, un caine, o masina, orice. Niciodata nu mi-a cerut s-o desenez doar pe ea. Intotdeauna vrea sa fim impreuna. Si e atat de greu in lumea de azi sa fii impreuna atata vreme cat doua personaje din desen pleaca dimineata si se intorc seara.
Cred ca familia din Romania are o problema si cred ca intreaga Europa nu are psihologi care sa ne consilieze pentru a salva aceasta structura sociala fundamentala pentru civilizatie.
Efectele le simtim pe propria piele, le citim in ziare si le vedem la stirile de la ora cinci - pustii care s-au spanzurat, fata violata de un medic, a carei mama nu a fost alaturi de ea s-o sfatuiasca, copiii cu probleme de comportament, violenta din scoli, rata divorturilor si pot continua.
Din comoditate, noi, martorii tacuti, suntem tentati sa dam vina pe parinti ca au luat decizii proaste, pe scoala sau pe autoritati, iar apoi uitam. Peste o zi, un nou caz si tot asa, dramele se succed prin fata ochilor si, la un moment dat, nu ne mai dam seama ca, de fapt, s-a pornit un carusel in care suntem cu totii, iar in joc e propria noastra viata.
Cand copiii se hotarasc sa moara suntem vinovati si trebuie sa facem ceva. Si nu cred ca e suficient ca, din cand in cand, presedintele Basescu sau primul-ministru Tariceanu sa-i cheme pe muncitorii emigranti acasa.
Copiii ramasi singuri au nevoie de programe de consiliere, au nevoie sa se simta protejati si sa fie ajutati sa treaca peste aceasta incercare pe care nu ei au provocat-o, ci noi, adultii.
Sunt solidar cu toti copiii ramasi singuri acasa pentru simplul fapt ca am fost unul dintre ei. Intre 8 si 11 ani am fost crescut de un unchi si de bunicii din partea mamei. In ciuda faptului ca am fost iubit si bine ingrijit, dorul de parinti m-a naucit.
Invatam prost, eram trist si, la un moment dat, am fugit de acasa. Povestea mea a avut un final fericit, dar e doar o exceptie intr-un ocean de copii care-si asteapta parintii sa se intoarca acasa.
