Situatia are un element de comedie neagra. Toate sondajele sunt de acord, Alianta continua sa fie atragatoare, desi e la fel de moarta ca un bolovan. De fapt, nu este deloc limpede daca in sensul propriu al termenului Alianta a supravietuit, altfel decat la nivel declarativ, castigarii alegerilor din 2004.
Caci o alianta presupune un scop comun celor care iau parte la ea, in speta un proiect politic unic. Poate cineva sa enumere un astfel de proiect comun PNL si PD dupa 2005, proiect urmarit limpede si constant in actiunile lor? Dupa toate aparentele, cele doua partide au incetat sa mai fie aliate imediat dupa ce au ajuns la putere.
Este adevarat, totusi, ca e dificil de tras o concluzie categorica, pentru ca, din acest punct de vedere, ce numim noi “PNL” s-a schimbat radical in acest interval. Si nu e vorba doar de schimbarile de personal la conducerea partidului.
Acelasi presedinte Tariceanu isi ameninta colegii, in decembrie 2004, ca demisioneaza daca partidul nu exclude public orice intelegere postelectorala cu PSD. Acelasi presedinte Tariceanu declara atunci ca,
“Pe termen lung, inseamna ca noi, ca alianta politica, trebuie sa raminem uniti, pentru ca electoratul ne-a si dat in acest sens un vot. Care a fost nu un vot pentru a intra la guvernare cu PSD-ul. Daca era un vot pentru a intra la guvernare cu PSD-ul, probabil ca am fi ramas undeva in zona de 7-10%. Electoratul ne-a dat un vot ca o alternativa la actuala putere.”
E greu de extrapolat, considerand situatia de acum, daca autorul declaratiei de mai sus era in acel moment sincer sau nu; daca PNL de la inceputul lui 2005 era intradevar aliat cu PD sau nu.
In schimb, daca in sensul propriu al termenului nu putem sti exact cand a incetat Alianta sa existe, in ce priveste sensul formal lucrurile sunt ceva mai clare. Legea a recunoscut “Alianta D.A.” ca o forma de organizare institutionala a celor doua partide bazata pe un protocol de functionare. In forma ei institutionala Alianta a incetat de fapt sa existe in data de 19 iulie 2005.
In acea zi liderul unui partid component, in speta acelasi C.P. Tariceanu, a ignorat unilateral o decizie a “Aliantei” (la luarea careia participase, evident), anulandu-i practic protocolul. Premierul anuntase initial ca demisioneaza irevocabil pentru a putea declansa alegerile anticipate.
Apoi s-a razgandit irevocabil, desi intre timp decizia de a provoca alegeri anticipate fusese consfintita formal in forurile de conducere Aliantei. Pe atunci gestul putea trece ca unul absolut exceptional, nerepetabil, si din pricina asta irelevant pentru viitorul “Aliantei”. Privind retrospectiv, e limpede ca lucrurile n-au stat deloc asa.
Irelevant a devenit din acel moment chiar protocolul, iar “Alianta” a continuat sa existe inertial, exclusiv din ratiuni de imagine. Se transformase de fapt intr-o coalitie de guvernare si era doar o chestiune de timp pana la denuntarea publica si fara echivoc a protocolului.
In mod normal, aceasta fabricatie mediatica fiind convenabila ambelor parti, ar fi urmat probabil sa continue pana la alegerile din 2008. De ce a fost intrerupta anticipat? De buna seama pentru ca n-a mai convenit uneia din parti.
Factorii care au declansat disparitia si din realitatea mediatica si institutionala a “Aliantei” au fost apropierea scrutinului european si pierderea majoritatii parlamentare. Nu este deloc anormal ca partenerii unei coalitii de guvernare sa candideze separat la un scrutin european, sau chiar national, iar protocolul nu interzicea asta.
Insa, cu sondajele mult inferioare celor ale PD, liberalii ar fi preferat sa le ascunda inca o vreme sub paravanul “Aliantei”.
Odata cu decizia PD de-a candida singur (luata tot din motive electorale) mentinerea butaforiei a devenit inutila pentru PNL, caci rezultatele alegerilor ar fi consfintit transformarea ei intr-o coalitie de guvernare, si chiar periculoasa pentru partidul dlui Tariceanu, caci in parlament majoritatea parlamentara ostila “Aliantei” l-ar fi lasat fara scaun. Acesta este substratul real al crizei.
Premierul a reusit sa castige timp amanand alegerile si si-a pus consilierii la treaba pentru remedierea situatiei. Nu se mai punea problema din acel moment a mentinerii in viata a “Aliantei” ci a suportarii consecintelor pentru suprimarea ei. Premierul ar fi preferat fara indoiala o iesire a democratilor de la guvernare si a incercat sa o provoace. Doar ca n-a mai avut timp.
Lipsit de sustinere in parlament si mai ales confruntat ultimativ cu o motiune de cenzura, el s-a vazut nevoit sa aleaga intre mult temuta intoarcere la electorat si negocierea unei noi majoritati parlamentare. Ambele cazuri excludeau fara drept de apel mentinerea aparentelor “Aliantei”.
Asa ca, intr-o zi potrivita de 1 aprilie, si aceasta aparitie fantomatica a fost, in fine, ingropata. Desi cele doua partide n-au renuntat nici macar cu ocazia asta la spectacolul de artificii de imagine, democratii pledand pentru o impacare ipocrita iar liberalii invocand fara noima principiul solidaritatii guvernamentale.
