Dramaturgul american Edward Allen Baker (1950-2021) pare să fi fost un pasionat al piesei scurte. A scris vreo câteva și majoritatea dintre ele, îndeosebi cele din anii ’80, atunci când mai nimeni nu anticipa proporțiile exagerărilor ideologice din zilele noastre, au preponderent personaje feminine.
Iată, Dolores, scriere intrată de puțină vreme în repertoriul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, grație traducerii Alexandrei Muscalagiu și unui spectacol de bună, de considerabilă condiție artistică semnat regizoral de Ciprian V. Nechita, datează din 1984 și istorisește poveștile de viață a două surori. Prima se numește Sandra, cealaltă Dolores. Nici una, nici alta, așa cum vom vedea, cu foarte mult noroc în viață. Și una, și cealaltă victime ale violenței în familie. Care pare-se că, în cazul lor, are un consistent istoric deoarece pesemne nici părinții lor nu au avut parte de o căsnicie tocmai fericită. Însă dacă Dolores, indubitabil oaia neagră a familiei, aflată la a nu știu câta relație conjugală eșuată, cea cu Jerry terminându-se în cel mai prost mod posibil, vorbește fără reticențe despre agresiunile repetate la care a supus-o partenerul și înainte de acesta ceilalți bărbați cu care a avut legături mai mult sau mai puțin pasagere, Sandra a optat pentru tăcere. Fiindcă așa e mai bine, fiindcă așa o impun cutumele, fiindcă nu e de bon ton ca problemele personale să fie făcute publice. Așa cum stau lucrurile în cazul lui Dolores. Atât Sandra, cât și o a treia soră, o anume Marry Anne, cât și mama lor nu se împacă, cel puțin în aparență, cu felul de a fi al lui Dolores. Pe care fie o evită, fie o resping de-a dreptul.
Numai că într-o zi de week end, atunci când îndeobște Sandra se iluzionează că ar putea mima nițeluș mai credibil o anume stare de normalitate, normalitate însemnând citirea în relativă liniște a unei reviste și savurarea unui modest pahar de Cola, măștile cad irevocabil. Dolores irumpe pe neașteptate, evident nedorită și complet răvășită în locuința Sandrei. Căreia îi cere, o imploră să o primească spre a se pune la adăpost de violențele lui Jerry. De care pretinde că ar fi urmărită, Dolores detaliază suferințele sale pe care Sandra le cataloghează inițial ironic drept povești de război. E vorba despre lucruri pe care nimeni nu vrea să le audă, cum bine observă Dolores.
La început Sandra o refuză. Ea vrea liniște și nu vrea nici să îl supere pe Vinnie. După tot felul de pertractări, după relevante întoarceri în trecut, după rememorarea traumelor copilăriei, Sandra cedează. Acceptă găzduirea lui Dolores, într-un târziu admite că și relația ei cu Vinnie e departe de a fi tocmai bună. După care urmează adevărata lovitură de teatru. De fapt, Dolores l-a ucis pe Jerry. Crima este descrisă cu lux de amănunte, Iar grație unui telefon primit de Sandra de la Marry Anne, aflăm că poliția a descoperit cadavrul lui Jerry.
Acesta ar fi, în linii mari, subiectul piesei Dolores. Una în esență realistă, care nu are cum să nu îți aducă aminte într-o oarecare măsură de Ibsen, mult mai pregnant de scrierile lui Tennessee Williams. De dramaturgia visului american. Spectacolul regizat de Ciprian V. Nechita nu se mulțumește însă numai cu atât. După o primă variantă în care acțiunea e plasată undeva în anii ‘80, variantă în care Elena Popa o interpretează pe Sandra și Nora Covali pe Dolores, urmează heblu, câteva schimbări de decor (scenografia inteligentă e semnată de Mădălina Sandu) operate la vedere de mașiniștii Teatrului. Care astfel îi aduc în scenă pe Jerry, Vinnie, ceva mai încolo și pe Frankie sau Tommy. Și, în fine, intervine surpriza. În linii mari povestea e respusă, transplantată fiind în zilele noastre. Avem de-a face cu un switch, adică cu un schimb de roluri. Așadar, o vom vedea pe Nora Covali în rolul Sandrei și pe Elena Popa interpretând-o pe Dolores. Gratuitate? Mișcare de prisos? Tragere de timp? Nici vorbă. Ideatic se subliniază în acest chip ideea că orice femeie poate fi o nouă Dolores, că, dincolo de vorbe, simpozioane și repetate declarații de bune intenții, problema violenței în familie a rămas pe mai departe nerezolvată, că realitatea din familiile lumii de azi nu e una nicidecum roză. Artisticește, suntem în situația de a vedea o demonstrație de ceea ce înseamnă actorie. Adică forță. Inventivitate. Originalitate. Refuzul copy-paste-ului. Nora Covali și Elena Popa nu se citează nici un moment una pe cealaltă. Mai clar spus, cele două actrițe nu se canibalizează. Joacă fiecare același rol într-o altă cheie, păstrând un admirabil simț al măsurii. Ambele sunt actrițe puternice, stăpâne pe rigorile profesiei. În ambele situații, personajele lor se iau la trântă, pentru ca, mai apoi, să se solidarizeze unul cu celălalt.
Rezultatul e un remarcabil spectacol de teatru scurt. Care dovedește că se poate vorbi despre problemele femeilor, despre cele ale familiei fără agresivitate și fără militantisme îngroșate. E vorba despre un spectacol la a cărui reușită concură, pe lângă cei numiți deja, actrițele Lucreția Mandric, Loredana Grigoriu și Ecaterina Hâțu într-o secvență filmată, lighting design-ul creat de Costi Baciu și inserturile video semnat de Andrei Ceobanu. Și, last but not least, cei doi mașiniști. _
